Această opinie s-a format în ultimii doi ani de genocid accentuat + în urma citirii cărții Perfect Victims de către Mohammed El-Kurd. O carte scrisă cu o claritate de lăudat, devenind un obiect esențial pentru radicalizare pentru că ne arată exact ceea ce “democrația occidentului” se chinuie să ascundă: realitatea palestinianului. O realitate în care, pentru a exista în ochii lumii, trebuie să te conformezi unui rol imposibil, rolul “victimei perfecte”.
Dacă nu ești această victimă perfectă, pasivă, blândă și recunoscătoare în suferința ta, atunci nu ai dreptul să trăiești.
[Nota autorului: O să împart opinia pe mai multe capitole pentru o fluidizare a citirii.]
1. Dezumanizarea
Una dintre cele mai importante observații ale cărții pe care o regăsim încă de la început este folosirea intenționată a genului masculin în descrierea rezistenței și refuzul de a reduce poporul palestinian doar la imagini cu femei și copii. În propaganda occidentală, bărbatul palestinian este sistematic dezumanizat, el este din start violent, este un “terorist” – termenul preferat al “occidentului evoluat”. 🤡
Această dezumanizare justifică uciderea, deposedarea, genocidul, nimeni nu se întreabă de unde apare această “violență”. Nimeni nu vede generațiile de familii care trec prin aceeași opresiune de zeci de ani, nimeni nu vede NAKBA PERMANENTĂ și că eradicarea lor de pe fața pământului este scopul final al statului de apartheid israHELLian și al complicilor săi din Occident. 🇺🇸 🇪🇺
Nu poți condamna un singur guvern, precum cel al lui Netanyahu (o scuză convenabilă pentru liberalii care vor să pară că spun ceva, fără să spună nimic), acesta a fost ales de poporul sionist încă din ‘96 și înainte de el au fost alții:
- David Ben-Gurion, fondatorul și primul prim-ministrul al statului israHELL, arhitectul principal al Nakba din 48 (Sursa: Ilan Pappé „The Ethnic Cleansing of Palestine”)
- Golda Meir, al 4-lea prim-ministru ce spunea că “nu există așa ceva ca palestinienii”. (Sursa: Golda Meir în „Who can blame Israel”, publicat în The Sunday Times pe June 15, 1969)
- Yitzhak Rabin, al 5-lea și al 10-lea prim-ministru ce a manevrat procesele de la Oslo încât acestea să nu menționeze suveranitatea, dreptul la întoarcere sau oprirea colonizării. În schimb, transformând OEP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) într-un administrator al ocupației, creând o Autoritate Palestiniană fără putere reală, dependentă financiar de Israel și Occident, a cărei funcție era să asigure “securitatea” pentru coloniști și pentru Israel. (Sursa: Edward W. Said „The Politics of Dispossession”)
- Menachem Begin, al 6-lea prim-ministru și comandantul grupării teroriste Irgun, ce a lăudat că terorismul a fondat israHELLul. (Sursa: Menachem Begin „The Revolt”)
- Ariel Sharon, al 11-lea prim-ministru ce a fost găsit personal responsabil de o comisie israeliană pentru masacrul a mii de refugiați palestinieni în Sabra și Shatila (1982) și a inițiat construcția Zidului de Apartheid. (Sursa: Raportul Comisiei Kahan și Avi Shlaim „The Iron Wall”)
Cred că puteți vedea ce au toți acești PRIM-MINIȘTRII în comun.
Astazi, avem pe fasciști declarați precum Ben Gvir, care afirmă:
„Dreptul meu, al soției mele și al copiilor de a călători prin Cisiordania este mai important decât cel al arabilor […] Dreptul la viață primează dreptului la liberă circulație.”
(Sursa: Haaretz.com – „Israel’s Ben-Gvir: ‘My Right to Life Is More Important Than Arabs Freedom of Movement”)
Și ce e și mai și, protestele din stradă pentru DREPTUL DE A VIOLA(n-am crezut că o să scriu în viața mea aceste cuvinte unul lângă altul) ostaticii palestinieni, aici s-a ajuns.
[Video 1: Imagini de la protestul drepturilor de a face ORICE cu ostaticii palestinieni.]
Nu ai cum să condamni un guvern când întregul stat e clădit pe dorința de exterminare a palestinienilor.
2. Dreptul la rezistență
Pentru israHELLieni, frica cea mai mare este să iasă din casă să meargă la facultăți în SUA. (Sursa: American Jewish Committee Survey Shows Effects of Rising Anti-Jewish Hate on Daily Lives of American Jews)
Pentru palestinieni, frica lor cea mai mare… nici nu știu care este, la câte crime inumane se întâmplă, cred că moartea ar putea fi de preferat.
Ca aceștia să aibă empatia lumii, palestinienii nu trebuie să urască, chiar dacă toată familia i-a fost ucisă de bombe, palestinianul trebuie să fie o victimă ca Hind Rajab ca să atingă inimile oamenilor. Dar câte astfel de persoane mai există despre care nu se vorbește?
Cât despre “forțele teroriste”, așa cum sunt numite mișcările de rezistență precum Hamas, Hezbollah, mai nou și Antifa de către guvernul trumpist: Istoria Palestinei este o istorie a REZISTENȚEI NEÎNTRERUPTE.
De la rezistența anti-colonială cu inspirație islamică a lui Izz ad-Din al-Qassam în anii 30’ → La epoca dominată de naționalismu al Fatah și marxism-leninismul FPEP → Până la ascensiunea islamismului politic prin Hamas ca alternativă la OEP compromisă.
Nu se întreabă nimeni cum se simte un om care a văzut toată viața lui opresiune și nu are libertate nici să își care mâncarea către tabăra de refugiați pentru că este predispus la a fi bombardat de drone sau de a fi împușcat? Cum poți să oprești o forță de rezistență din a apărea, încât să nu mai fie nevoie de ea? Îi oferi condițiile să se poată bucura de viață, nu condițiile de a fi supus între a alege să se sinucidă din lipsă de alternative sau să se moară datorită foametei intenționate dusă de politicieni care n-o să sufere nicio consecință. (Netan*ahu)
Vă mai dau încă o dovadă de “democrație” în lumea modernă. Am ajuns să dezbatem dacă uciderea oamenilor prin refuzul accesului la mâncare și apă este genocid… poate ar trebui să ne întrebăm dacă democrația mai există.
Și dacă există, PENTRU CE CLASĂ EXISTĂ DEMOCRAȚIE?
Întrebarea e retorică, știm deja răspunsul.
Cum poate un copil care a văzut toată viața opresiune să vrea altceva decât eliberarea poporului său? Cum poate să vrea orice altceva decât ca mama, tatăl, frații, surorile lui să fie liberi sau măcar să trăiască?
„După ce mi-au ars țara, prietenii și tinerețea, cum să nu mi se transforme poeziile în arme?” Rashid Hussein
3. Lunetiștii invizibili ai complicității
Câți lunetiști iau viața oamenilor doar pentru simplul fapt că există și cară mâncare familiilor flămânde? Dar pe lângă acești lunetiști, hai să vorbim de lunetiștii invizibili:
- Jurnaliștii occidentului, care cenzurează tragediile și modelează narativa.
- Politicienii, care susțin activ genocidul.
- Filantropii, ce sapă în tragediile oamenilor pentru popularitate.
- ONG-urile, care creează o narativă în funcție de finanțatorul cel mai generos.
- Legile internaționale, aplicate selectiv.
- Creatorii de arme și academicienii, care pun la îndoială până și de legile fizicii doar ca să mai bage un semn de întrebare legat de legitimitatea rezistenței palestiniene.
- Activiștii de clout și influencerii, a căror acțiune se rezumă la un share pe Instagram și o campanie la McDonalds, lista BDS de boicot nu mai contează când vine banul gros.
- Și toți oamenii care, peste câțiva ani, când va fi ușor și sigur, vor spune că “s-au împotrivit unui genocid”. Dacă asta vă face să dormiți noaptea, continuați să vă mințiți…
În realitate, mâinile acestor lunetiști invizibili par curate, dar numărul de victime pe care le-au făcut NU POATE fi numărat.
[Poza 1: Guide to BDS Boycott & Pressure Corporate Priority Targeting]
4. Victima perfectă și războiul împotriva copilăriei
Palestinianul trebuie să fie politicos în suferința lui, trebuie să fie mulțumit că are un acoperiș deasupra capului (asta până când un colonist decide că nu e corect și îl dă afară, iar statul de apartheid îi distruge viața).
Oamenilor de dreapta le place să spună că nu vor refugiați, dar nimeni nu se întreabă de ce există acești refugiați, de ce sunt nevoiți să plece? Chiar și atunci când casa și cortul le sunt furate, violența asupra lor este secundară, pentru că ar răni imaginea de “victimă perfectă”.
Umanitatea palestinianului este recunoscută doar dacă este apropiată de percepția noastră de inocența: a fi alb, civilizat, bogat, a face compromisuri, a colabora, a fi non-violent, neajutorat, fără viitor. Dacă nu atingi aceste standarde, atunci nu ești om, atunci „e în regulă” pentru aparatul de opresiune israHELLian să continue ocupația, subjugarea, brutalitatea poliției, deposedarea, supravegherea și legile de apartheid. Atunci aparatul de opresiune devine “scuzabil” sau chiar “necesar”. 🤡
Din clipa în care palestinianul se naște, el este DEZCOPILĂRIT, este aruncat departe de o copilărie normală și tratat în același timp ca un nimeni bun de nimic, cât și ca o bombă cu ceas periculoasă.
Palestinianul este dezcopilărit prima dată când vorbește cu unchiul său de după un geam sau își întreabă mătușa despre acoperișurile de tablă sau încearcă să descifreze ce a fost șters de pe indicatoarele stradale, sau când își îmbrățișează tatăl lângă un cilindru de beton, spunându-și că exploziile pe care le aude sunt doar artificii, sau când joacă fotbal pe plajă.
Undeva pe parcurs, copilul palestinian va da peste expresia „copil ucis legal” folosită pentru a-și descrie semenii uciși, iar unii intelectuali vor scrie o rubrică despre cum „este posibil să ucizi copii legal.”
[Poza 2: The Atlantic „The UN’s Gaza Statistics Make No Sense”]
Palestinianul este furat de copilărie prima dată când trece de punctul de control în drum spre școală și simte greutatea mâinii unui străin sub cămașă, prima dată când stă lângă banca goală a colegei sale, lăsându-i încă un trandafir. Sau când ia autobuzul spre casă și privește pe fereastră la o altă școlăriță zăcând într-o baltă de sânge coagulat, este furat de copilărie prima dată când întreabă despre panglica neagră de pe fotografia mamei sale sau de ce vecinii plâng când o felicită. Prima dată când aude ciocănitul ciocanului sau simte răceala oțelului pe încheieturile sale mici, astfel acesta este forțat să intre în viața de adult privindu-și reflexia într-o baltă de scuipat.
Această intrare forțată în maturitate este MECANISMUL DE SUPRAVIEȚUIRE pe care l-a prezentat Frantz Fanon în The Wretched of the Earth (Blestemații Pământului).
Colonizatul ajunge să internalizeze logica colonizatorului repetând cuvintele acestuia despre “a fi bun pentru cauză”, complăcându-se în propria mizerie pentru că nu i se lasă nici o altă alternativă.
Cartea surprinde perfect această realitate într-un pasaj ce mi-a plăcut mult:
„Când forțele de ocupație israeliene l-au ucis pe Adam Ayyad, în vârstă de cincisprezece ani, în tabăra de refugiați Dheisheh din Betleem
Întrebarea a fost:
A aruncat el cu adevărat un cocktail Molotov asupra soldaților? Nu sunt israelienii cunoscuți pentru fabricarea unor astfel de povești?
Când, în schimb, întrebarea ar fi trebuit să fie:
De ce sunt trupele israeliene în Betleem în primul rând? De ce s-a născut Adam Ayyad într-o tabără de refugiați? De ce este „Molotov” în titlul unei știri despre soldați care ucid un băiat? Și ce dacă aruncă un cocktail Molotov?
Cine nu ar face-o?”
5. Cine este dușmanul?
Palestinianul nu urăște evreul.
Aceasta este o clarificare pe care intelectualii palestiniani o fac de peste șapte decenii. Încă din 1948, academicianul Khalil Sakakini insista ca “lupta dintre arabi și evrei” să fie redefinită corect ca “lupta dintre noi și invadatori”.
Institutele de studii palestiniene au volume întregi dedicate analizei antisemitismului și distincției sale CLARE față de anti-sionism, palestinienii au fost mereu clari: inamicul este SIONISMUL – o ideologie colonialistă, expansionistă și rasistă care te deposedează de pământ și de viață.
De fapt, ANTISEMITISMUL SERVEȘTE PERFECT CAUZEI SIONISTE, așa cum a recunoscut chiar fondatorul sionismului, Theodor Herzl:
“Antisemiții vor deveni cei mai de încredere prieteni ai noștri, țările antisemite sunt aliații noștri.”
(Sursa: The Complete Diaries of Theodor Herzl)
Bigoții antisemiți sunt, așadar, unii dintre cei mai mari dușmani ai cauzei palestiniene, pentru că narativele lor toxice oferă statului de apartheid pretextul perfect pentru a echivala orice critică a politicilor sale criminale cu ura rasială.
„Există un evreu care locuiește, forțat, în jumătate din casa mea din Ierusalim… Nu este vina mea că sunt evrei. Nu am niciun interes să-mi cer scuze pentru tropii vechi de secole creați de europeni, când milioane dintre noi ne confruntăm cu o opresiune reală, tangibilă… M-am săturat de povara constantă de a dovedi că nu sunt bigot… Mai presus de toate, m-am săturat de echivalența falsă dintre ‘violența’ semantică și violența sistemică: doar o singură parte în acest ‘conflict’ este angajată activ în eradicarea intenționată și sistematică a unei întregi populații.”
Mohammed El-Kurd
6. Confuzie, claritate și puritate
Cartea ne plimbă printr-o istorie a colonialismului, amintindu-ne, prin vocile lui Ghassan Kanafani și Edward Said, că ceea ce se întâmplă azi nu este nou, ci o continuare a unui proces vechi de secole.
[Video 2: Edward Said despre Frantz Fanon]
În fața acestei realități, aparatul de propagandă sionist folosește două arme principale: DISTRAGEREA și CONFUZIA.
Toate “controversele” sunt doar perdele de fum menite să ascundă crima principală: găsirea unui Mein Kampf într-o casă; dezbaterea despre sloganul “de la râu la mare”; vetourile care opresc “genocidul”; soldații IDF care se plâng de PTSD (săracii, nu se gândește nimeni la câți oameni au fost nevoiți să ucidă).
Chiar și minciunile constante despre bombardamentul oamenilor în corturi din Rafah unde de la “nu s-a întâmplat” → au mers la “a fost o rachetă Hamas” → au continuat cu a spune că numărul de martiri este fabricat → după care s-a menționat că a fost un atac asupra unui lider militar ce se ascundea printre civili → și am ajuns la “o greșeală tragică”… toate au același scop.
Distragere și confuzie.
La fel de toxică este și poliția puritanismului, am văzut recent oameni din Gaza postând cum savurează un Nescafe (de pe lista de boicot), sfidător. Să ai obrazul să fluturi asta în fața unui popor care trece printr-un genocid intensificat în ultimii doi ani, tot ce faci este să validezi mentalitatea care dezumanizează palestinianul pentru că nu este “victima perfectă”.
[Poza 3: Postare pe Twitter, în stânga avem postarea inițială, iar în dreapta reply-ul în sine]
7. Pace falsă pentru un genocid real
Și după toate aceste perdele de fum, confuzie și sânge, vine “pacea”.
Planul de pace al lui Trump, nn document semnat de șeful imperiului și de liderii unor state arabe compradore: Egipt, Qatar, Turcia. Oare lipsește cineva de pe această listă?
PALESTINIENII.
[Poza 4: Pasajul final din „The Trump Declaration for Enduring Peace and Prosperity”]
Acest text nu este un plan de pace ci un act de capitulare:
- Pace și securitate pentru cimitirul rezistenței palestiniane și securitatea absolută a colonizatorului.
- Lupta împotriva extremismului însemnând dezarmarea palestinienilor și criminalizarea oricărui act de autoapărare.
- Oportunitate economică adică crearea unei elite care va administra mizeria palestinienilor în schimbul profitului.
O Palestină pacificată, dezarmată, condusă de elite și deschisă jafului neoliberal, o colonie modernă, o închisoare în aer liber ca până acum, dar “stabilă”.
VICTIMA PERFECTĂ pe care o caută este palestinianul care acceptă această “pace”, cel care renunță la armă, la istorie, la dreptul la întoarcere, cel care acceptă să fie stăpânul propriei închisori.
Dar așa cum ne-a arătat Vietnamul, Cuba și fiecare luptă de eliberare națională, PACEA IMPUSĂ DE IMPERIU NU ESTE NICIODATĂ PACE, este doar o pauză între războaie.
Soluția celor două state a fost o glumă timp de decenii, un paravan pentru expansiunea colonială pe care liderii români încă îl văd ca singura soluție.
O pace reală nu poate însemna decât un singur lucru: sfârșitul proiectului sionist și dreptul poporului palestinian de a-și decide singur soarta, PE TOT PĂMÂNTUL SĂU.
Nimeni nu este liber, până când toți suntem liberi.
Solidaritate. 🔻