Astăzi asistăm la degradarea în timp real a imperiului amerikkkan, la secolul umilinței sale, la țara care fabrică știrile despre „dictaturile” care i se împotrivesc în timp ce cea mai mare dictatură se întâmplă de sute de ani în singura țară ce-a folosit bombe nucleare.
Acum mai bine decât oricând vedem cum cărțile se dau pe față: propaganda CIA nici nu se mai ascunde, SUA, Mossad-ul și Israelul justifică o grădiniță bombardată cu tactici de double tap explicând că forțele lor „nu ar ținti intenționat o școală.”
Ce bine că nu avem exemplul genocidului din Gaza in fața ochilor ca dovadă cum nu ar „ținti intenționat” nici o școală, nici un spital, nici copii nevinovați.
Noi facem parte din acest nord global – chiar dacă suntem la statutul de colonie pentru capitalul vestic – și de asta e nevoie de claritate.
E nevoie pentru că fix acum ies la suprafață toate categoriile de oameni: cei cu „două lucruri pot fi adevărate în același timp” care recurgitau cifre de zeci de mii de morți în protestele din ianuarie, dar acum tac în fața grădiniței bombardate, anarhiștii a căror bază teoretică se rezumă la a se împotrivi la tot ce există… util când vrei să pari radical fără să analizezi nimic, progresiștii care susțin Palestina dar se împotrivesc Iranului fără să vadă că pozițiile astea se exclud reciproc, liberalii care nu pot să iasă din poziția „da tata trump, dă și bocancul celălalt să-l ling”, partidele de extremă dreaptă care cer exterminarea oricui nu e alb și care acum susțin același bombardament și restul confuzilor care încă condamnă Hamas și încă ne spun de bebeluși cu 0 dovezi de 2 ani… pentru că imperialismul și rasismul nu au fost niciodată lucruri separate, ci două fețe ale aceluiași proiect.
E simplu: Iranul a fost singura țară – alături de Yemen – care a mișcat câtuși de puțin ca să oprească genocidul… nu declarații, nu petiții, ci rachete și blocade navale.
Săptămâna trecută, țarile lui Epstein au atacat o țară, nu un regim… Iar stânga occidentală în continuare pare că nu știe să facă diferența dintre cele două – o stânga care nu se poate numi stânga.
Khamenei a murit martir, ucis de puterea pe care a combătut-o toată viața. Fiul unui cleric care a intrat în rezistența anti-sah în anii ‘60, trecut prin pușcărie, prin războiul cu Irak sprijinit de occident și prin decenii de sancțiuni unilaterale, menite să înfometeze o populație, nu să schimbe un regim.
[Sursa: Ali Khamenei la dreapta în tranșeu în timpul războiului Iran-Iraq]
Moartea lui Khamenei nu va schimba nimic în sensul în care speră imperialismul că va schimba, pentru că martirizarea unui lider al rezistenței nu dezintegrează mișcarea ci o cristalizează, la fel ca în cazul palestinienilor, oricâte facțiuni și ideologii diferite au existat de-a lungul istoriei, cât timp a existat opresiune… o să existe rezistență.
Lumumba omorât în Congo, Sankara în Burkina Faso, Soleimani omorât de o dronă americană în propria regiune, Cabral ucis cu trei luni înainte de independența pentru care luptase, Che executat în Bolivia, Sinwar în Palestina… de fiecare dată imperialismul a crezut că dacă elimină un om, elimină o idee.
Greșit, de fiecare dată au produs fix opusul, au dat mai multă claritate celor care nu erau încă hotărâți, au radicalizat și mai tare pe cei care luptau și au dat un simbol în jurul căruia rezistența se reorganizează.
Israelul se laudă că au avut acces la camerele Iranului de mai bine de un an ca să urmărească zonele parcurse de acesta, super. Tot acel Israel care se lăuda că au agenți Mossad pe teren în timpul manifestațiilor din Ianuarie, mă întreb dacă tot aveau acces de ani la camere, de ce nu au pus imagini cu „brutalitatea” din Iran, sau de ce odată ce a revenit internetul în Iran nu s-au postat „masacrele” de oamenii care se plâng de „dictatură”.
Absența dovezilor nu e dovada absenței, dar când pattern-ul se repetă ca și în Siria lui Assad, Venezuela, Cuba, și Libya, analiza de clasă cere să întrebi cui servește fabricarea acestor cifre.
Iar aici trebuie să vorbim de stânga occidentală, momentul când aceștia recad în confuzie.
Avem un pattern previzibil: stânga care susținea Hamas – mișcarea de rezistență ce un aparține de stat – devine incomodă când trebuie să susțină Iranul, pentru că Iranul e un stat, are guvern, are structuri de putere cu contradicțiile lor proprii… de parcă criteriul de solidaritate ar fi forma juridică a mișcării, nu rolul pe care îl joacă în rezistența anti-imperialistă.
Aceasta e o poziție IMATURĂ și ȘOVINISTĂ care aplică standardul dublu al victimei perfecte ca să îl parafrazez pe Mohammed El-Kurd:
În Palestina, victima trebuie să fie perfectă ca să merite umanitate în ochii occidentului, trebuie să fie complet pașnici, să nu riposteze niciodată, să condamne propriul stat mai tare decât condamnă bombele, să nu pare cumva că sunt supărați sau nemulțumiți și cu puținul pe care îl au.
În Iran, ai putea fi susținut doar dacă ești suficient de fragmentat, de neoficial, de neamenințător pentru ordinea globală. Dacă devii stat, dacă dezvolți nucleare sau aparatură militară reală, dacă îndrăznești să ai o economie a rezistenței care sfidează sancțiunile, atunci dintr-o dată ești „regim”.
Vestul vrea ca iranienii să fie victima perfectă tocmai pentru ca SUA și Israelul să se poată portretiza ca eliberatori.
[Sursa: Carlos Lattuf, caricaturist politic]
Edward Said a descris mecanismul structural în cartea lui celebră, Orientalism.
Parafrazez: Orientul e construit ca irațional, despotic, incapabil de auto-guvernare ca să justificăm conducerea din exterior. Limbajul de „regim” față de „guvern” nu e o alegere ci e parte din această construcție ideologică.
Oricine folosește „regim” pentru Iran și „guvern” sau „administrație” pentru democrațiile europene creează consimțământul pentru bombardamente, chiar dacă nu o face conștient.
Ilustrarea cea mai bună pentru persoanele ce mă urmăresc este postarea SENS legată de Iran.
Da, susțin protestele din Iran – aceleași proteste cooptate de CIA și Mossad – și apoi adaugă că nu susțin intervenția SUA, fără să vadă contradicția.
Nu e neapărat rea-credință, e absența a ceea ce Marx numea materialism istoric: dacă nu analizezi de unde vin protestele, cine le finanțează și cui servesc, ajungi să susții simultan efectul și să te opui cauzei.
[Sursa: Instagram.com, pagina partidului Mișcarea SENS]
Tot mă gândesc ce ar face Lenin în situația Iranului, iar răspunsul nu e complicat.
Nu ne aflăm în situația primului război mondial, unde lumea era împărțită între puteri imperialiste egale și proletariatul era forțat să se omoare reciproc în numele burgheziei naționale.
Aici avem un război de autodeterminare națională al cărui scop e exact să existe o alternativă la dependența de Occident.
Lenin ar fi de partea rezistenței iraniene nu din simpatie pentru teocrație, ci pentru că știa că analiza raportului de forțe este prioritar întotdeauna în fața purității ideologice.
Ca să înțelegem ce se întâmplă astăzi în Iran, trebuie să mergem până pe 7 octombrie 2023 unde Yahya Sinwar a inițiat acest „acceleraționism strategic” ca să parafrazez dintr-o analiză citită recent. Termenul nu surpinde tot pentru că e ceva mai mult de atât, a fost o decizie luată de un om care știa cu exactitate ce înseamnă fiecare acțiune și consecință și care a ales să meargă înainte pentru că cealaltă alternativă era moartea.
Dacă ne punem în locul lui – și recomand să îi citiți cărțile despre viața lui – Gaza e o pușcărie în aer liber de decenii, Israelul absoarbe Cisiordania bucată cu bucată, acordurile Abraham normalizează relațiile cu lumea arabă sunnită… Iar Iranul, singura putere regională cu capacitate militară reală, stă la distanță, slăbind axa israeliană prin proxy-uri, dar fără să se implice direct: Hezbollahul e prezent dar reținut, Yemenul există dar e izolat, palestinenii nu au nicio perspectivă de schimbare prin trecerea timpului, doar extincția.
Sinwar a înțeles raportul de forțe mai bine decât orice analist occidental care l-a comentat după moartea sa, știa că Israelul vrea dispariția totală a Palestinei dar nu poate face asta fără un pretext… Stia că o acțiune de amploare va forța Israelul să vină cu un pretext să se dezlănțuie cu totul, ceea ce însemna că va trebui să rezolve și Libanul, și să provoce Iranul suficient de tare încât să iasă din abordarea grijulie. Sinwar știa că singura variabilă imprevizibilă era Yemenul… dacă aveau să aleagă să riposteze față de puterea navelor SUA, a pariat că da… și a avut dreptate.
Prețul acestui risc a dus la distrugerea Gazei, la slăbirea Hezbollahului și azi la Iran, care este atacat direct, dar ce era în octombrie 2023 nu mai există astăzi, Israelul e mai izolat decât oricând de la crearea acestuia.
Sinwar a pornit o reacție pe care n-a mai putut-o controla și asta a fost exact scopul, a luat pușca în mână și a mers să întâmpine IOF-ul față în față după ce totul a fost pus în mișcare.
[Sursa: Reuters. ultimul video cu Yahya Sinwar înregistrat de o dronă Israeliană]
Ce se întâmplă acum în Iran e ultima etapă din acea reacție, o continuarea a unui conflict pe care Sinwar l-a forțat să devină vizibil pentru toată lumea. Iranul nu a intrat în acest război din agresivitate, ci a fost forțat în el treptat, prin asasinate, prin atacuri asupra infrastructurii, prin eliminarea Hezbollahului ca tampon, până când costul grijulenței a depășit costul confruntării directe.
În acest context, o parte din stânga europeană emite declarații de tipul „nici Teheran, nici Washington”, bun în aparență, dar imposibil în practică… logica am tot auzit-o.
„Nu susținem regimul iranian autoritar și anti-muncitoresc, dar nici imperialismul american, ambele sunt condamnate” yadda yadda.
Problema e că punem egal în fața unui raport de forțe total diferit, iar asta nu e neutralitate, ci o susținere indirectă de susținere a celui mai puternic… în cazul ăsta, imperiul amerikkkan.
Când un stat cu portavioane în Golful Persic, cu baze militare în toată regiunea, cu cel mai mare buget militar din istoria omenirii bombardează o țară, a spune „nici una, nici alta” înseamnă a nu te opune bombardamentului cu nicio forță reală… nu poți pune pe același nivel cuvintele și bombele.
Când una din părți aruncă tone de explozivi, iar cealaltă își apără supraviețuirea, a le condamna egal înseamnă a ignora diferența dintre a ucide și a încerca să nu fii ucis. Condamnarea egală nu creează presiune egală, întreabă-te mereu cine câștigă din această neutralitate, imperiul nu are nevoie de aprobarea ta pentru a bombarda, dar are nevoie de confuzia ta pentru a continua.
Este un lux al siguranței să judecăm de la distanță.
Pentru iranienii care trăiesc sub amenințarea bombardamentelor, această poziție înseamnă că lumea îi lasă singuri în fața celei mai mari amenințări din istorie – iar istoria ne-a arătat deja ca în anii 30, când se spunea „nici fascism nici antifascism” că neutralitatea în fața agresiunii duce la victoria agresorului.
Prin urmare, poziția de a 3-a cale devine – involuntar sau nu – un scut moral pentru mașinăria de război americană, permițându-i să distrugă fără să fie numită criminală.
Mai mult, poziția asta conține o contradicție care se evită cu grijă: dacă susții luptele clasei muncitoare iraniene pentru drepturi democratice dar ceri în același timp că viitorul Iranului trebuie decis de poporul iranian, atunci prima condiție e ca Iranul SĂ EXISTE ca entitate în care poporul iranian poate lupta.
Echivalarea celor două e o poziție care se simte confortabil principială ce duce la victoria imperialismului.
[Sursa: Nu am idee]
Noi, marxiștii din imperiu, trebuie să fim conștienți că avem un privilegiu: judecăm revoluțiile perfecte din confortul centrului lumii, în timp ce nu dăunăm imperiului cu nimic concret, iar când în sudul global apare o forță care slăbește hegemonia americană – imperfectă, contradictorie, cu o teocrație pe care o putem critica în același timp –recurgităm propagandă CIA și o numim principialitate.
Nu există a treia cale în condițiile actuale, vestul împinge pe Reza Pahlavi ca alternativă de conducere pentru Iran, același Reza Pahlavi care stătea la masă cu Maria Machado– ce ruga pe Trump să bombardeze Venezuela – ca să își alinieze „luptele pentru libertate”.
Ironic e că nici Trump nu îl vrea, dar nu din principii, ci pentru că știe că e detestat de iranieni… și pe bună dreptate. Înaintea revoluției din Iran, Șahul, a dus un guvern de tortură sistematică prin SAVAK – agenție construită și antrenată de CIA după ce tot CIA a răsturnat guvernul democratic al lui Mossadegh în 1953.
Iar dacă nu era indeajuns – bunicul său avea o fotografie cu autograf de la Hitler, nu ca suvernir, ci ca să intărească relațiile dintre Iran și Germania nazistă. Iranul condus de șah fiind inspirat din germania nazistă… Acesta e „băiatul bun” pe care vestul vrea să îl instaleze ca să „elibereze” Iranul.
[Fotografie semnată de Adolf Hitler urându-i cele mai sincere felicitări pentru Șahul Reza Pahlavi]
Avem Iranul care rezistă sau Iranul care urmează să devină Libia, iar asta nu va duce la socialism, nu duce la drepturile femeilor, nu duce la eliberare – ci duce la ce a dus în toate cazurile anterioare: privatizări dictate din exterior, o clasă muncitoare atomizată și o societate dezintegrată în războaie civile pentru supraviețuire de la zi la zi.
Solidaritate cu Iranul în fața agresiunii imperiului. 🔻
