Cuba, dincolo de propaganda occidentală

La ce se gândesc oamenii când aud de Cuba? Socialism, sărăcie, Che Guevara, Fidel Castro, dictatură… Cuvinte aruncate din reflex de persoane insuficient educate pe subiectul Cubei sau al socialismului în general. Aceste lucruri nu sunt întâmplătoare, ci produsul a 7 decenii de propagandă imperialistă, ceea ce Michael Parenti numește „inventarea realității”.

Mass-media occidentală, servind interesele clasei capitaliste, a construit o imagine deformată a Cubei: o „dictatură eșuată”, un „regim opresiv” care își ucide propria populație. Mă întreb dacă am mai auzit asta despre orice altă țară socialistă – întrebarea e retorică, bineînțeles că auzim orice lucru rău despre o țară non-capitalistă.

Dacă socialismul cubanez este descris ca un eșec, rămâne întrebarea: de ce Statele Unite ale Americii mențin un embargo economic de peste 65 de ani? De ce au bombardat depozite de zahăr (Thomas, 2010), au finanțat invazii mercenare (Kornbluh, 1998) au plănuit sute de tentative de asasinat, și mențin o bază militară ilegală în Golful Guantánamo? (Castro, 2008)

Dacă socialismul este atât de „rău” și pe moarte, de ce imperialismul investește atâta timp și resurse în uciderea lui?

Întrebările își răspund singure: Cuba este periculoasă nu pentru că eșuează, ci pentru că reușește.

Succesul acesteia demonstrează că un alt mod de producție și o altă organizare socială este posibilă… Ne dovedește că o națiune mică, asediată, cu resurse limitate, poate oferi populației sale sănătate universală (CNN en Español, 2017), educație gratuită – cea mai bună după Banca Mondială (Banca Mondială, 2015) – alfabetizare aproape totală (World Population Review, 2023) și speranță de viață comparabilă cu cele mai bogate țări capitaliste (Macrotrends, 2023), toate astea în timp ce supraviețuiește celei mai lungi și brutale blocade economice din istoria modernă.

Acest articol își propune să analizeze istoria Cubei de la independență până la Revoluție (și în viitor, de la revoluție până în prezent) dintr-o perspectivă marxist-leninistă, unde nu vom face apologie și nici nu o să ascundem contradicțiile prin care au trecut și trec poporul cubanez.

În prima parte, vom prezenta condițiile materiale ce au generat revoluția, forțele care au purtat-o înainte și strategia care a dus la victorie, urmând ca in ce-a de-a doua parte să prezentăm procesul de construcție a unei țări socialiste în fața sabotajului imperialist, până la rezistența din prezent a Cubei într-o lume unipolară post-URSS.

Ca să înțelegem revoluția din 1959, prima oară trebuie să vedem cum era Cuba înainte de aceasta, mai exact 6 decenii de dominație imperială americană – mai apare în text și ca imperialism yancheu – care a transformat Cuba într-o plantație de zahăr pentru capital străin, o dictatură militară în serviciul burgheziei compradore… un laborator al exploatării colonialiste.

Începem în 1898, când un imperiu spaniol în declin a fost înlocuit de imperiul yankeu în ascensiune, iar „eliberarea” Cubei s-a dovedit a fi doar o schimbare de stăpân.

Fig. 1. Un desen propagandistic spaniol publicat în La Campana de Gràcia (1896) de Manuel Moliné, care critică comportamentul SUA față de Cuba. Textul de sus (în catalană veche) spune: „Dorința unchiului Sam”, iar dedesubt: „Să păstreze insula pentru a nu se pierde”.

1. CUBA SUB DOMINAȚIA IMPERIALISTĂ (1898-1952)

1a. José Martí și rădăcinile anti-imperialismului cubanez

La sfârșitul secolului al XIX-lea, Cuba se afla în cea de-a 3-a decadă a luptei sale pentru independență față de Imperiul Spaniol.

Războiul de Independență din perioada 1895-1898 era condus de figuri precum generalul Máximo Gómez și, mai presus de toți, de José Julián Martí Pérez, poet, jurnalist, filosof și organizator revoluționar care avea să devină figura fondatoare a naționalismului cubanez modern. Martí a analizat pericolul ce amenința Cuba și întreaga Americă Latină: imperialismul american.

Născut în 1853 în Havana, Martí fusese exilat de mai multe ori pentru activitatea sa anti-colonială, trăind în Spania, Mexic, Guatemala și Venezuela. Dar cea mai formativă experiență a sa a fost cea din Statele Unite, unde a locuit timp de 15 ani, între 1880 și 1895, lucrând ca jurnalist și corespondent diplomatic. Această experiență i-a permis să înțeleagă – înainte de Lenin și înainte de teoria imperialismului – natura expansionistă a capitalismului american.

[Fig. 2. Cel mai cunoscut portret al lui José Martí realizat în Kingston, Jamaica (1892)]

Martí văzuse din interior funcționarea mașinăriei SUA: rasismul său structural, inegalitatea economică, ipocrizia ”democrației”, și mai ales, agresivitatatea sa față de vecinii slabi.

În martie 1894, cu un an înainte de reluarea luptei armate, Martí scria în eseul „The Truth About the United States” [Adevărul despre Statele Unite] o critică a mitului excepționalismului american:

„Este o dovadă de ignoranță și de o ușurință copilărească și pedepsibilă să vorbești despre Statele Unite ale Americii ca despre o națiune totală și egală, cu libertate unanimă și realizări definitive: astfel de State Unite sunt o iluzie sau o fraudă.” (Martí, 2002)

Pentru Martí, Statele Unite nu reprezentau un model de urmat, ci un pericol de evitat, o putere imperialistă în expansiune care amenința întreaga regiune.

Observa cum „legăturile de unire se slăbesc în loc să se întărească în Statele Unite” și cum „în loc să fie rezolvate, problemele umanității sunt reproduse aici”.

„Democrația americană este coruptă și diminuată, iar ura și mizeria renăsc amenințător”. (Martí, 2002)

În ianuarie 1892, Martí fondase Partidul Revoluționar Cubanez [Partido Revolucionario Cubano] în exil, organizând forțe, resurse și strategia pentru reluarea luptei armate. Scopul său nu era doar eliberarea Cubei de Spania, ci crearea unui bastion anti-imperialist care să blocheze expansiunea americană în Caraibe și America Latină.

Această viziune a fost prezentată mai în detaliu în ultima sa scrisoare, scrisă cu o zi înainte de a muri în luptă. Pe 18 mai 1895, din tabăra de la Dos Ríos, Martí explica lui Manuel Mercado scopul sacrificiului său:

În fiecare zi acum, îmi risc viața pentru țara și datoria mea – de vreme ce o înțeleg și am spiritul să o împlinesc – pentru a preveni, prin independența la timp a Cubei, ca Statele Unite să-și extindă dominația peste Antile și să cadă cu și mai mare forță asupra țărilor Americii noastre. Tot ce am făcut până acum și tot ce voi face este pentru asta. (Martí, 2002)

Această scrisoare demonstra că independența cubaneză nu era concepută ca scop în sine, ci ca strategie anti-imperialistă continentală.

Cuba liberă trebuia să fie un bastion împotriva expansionismului american, nu o pradă pentru el, Martí înțelegea că dominația americană nu era o anomalie temporară, ci expresia necesară a capitalismului monopolist în expansiune.

Pe 19 mai 1895, cu doar o lună după ce debarcase în Cuba ca să conducă revoluția, Martí a fost ucis în luptă la doar patruzeci și doi de ani.

Moartea sa timpurie l-a transformat în martir și simbol național, dar important este că ideile lui Martí au supraviețuit.

În Manifestul de la Montecristi, semnat cu generalul Máximo Gómez pe 25 martie 1895, Martí arătase caracterul anti-rasist al revoluției:

„Revoluția, cu toți martirii și eroii ei, neagă cu indignare noțiunea calomnioasă a unei amenințări din partea rasei negre […] Doar cei care urăsc negrii văd ură în negri, iar cei care trafichează cu astfel de temeri nemeritate o fac pentru a supune mâinile care ar putea fi ridicate pentru a expulza ocupantul corupător de pe pământul cubanez.” (Martí, 2002)

[Fig. 3. Máximo Gómez (stânga) și José Martí (dreapta).]

Această poziție anti-rasistă, această înțelegere că lupta de eliberare națională trebuie să unifice toate clasele exploatate indiferent de culoarea pielii, avea să fie preluată și realizată de revoluția din 1959 condusă de Fidel Castro și Che Guevara împlinind astfel dorințele lui Martí.

Când Fidel a atacat Moncada în 1953, moment despre care vom discuta mai târziu, apărarea sa din sala de judecată „Istoria mă va absolvi”, era plină de referințe la Martí. (Castro, 1953)

Când revoluția a triumfat în Havana pe 1 ianuarie 1959, primele cuvinte ale lui Fidel au fost o promisiune de a îndeplini visul lui Martí. (Pérez, 1998)

1b. Războiul Hispano-American și „eliberarea”

Pentru capitaliștii americani, Cuba reprezenta o oportunitate de aur.

Era la ~145km de Florida, avea o climă tropicală perfectă pentru producția de zahăr, era poziționată strategic în Caraibe, cu o burghezie locală ce era deja dependentă de piețele americane. Războiul Hispano-American din 1898 a fost prezentat populației americane ca o „cruciadă umanitară” pentru eliberarea cubanezilor oprimați de spanioli.

În realitate, această „eliberare” era o operațiune de expansiune, mascată în retorica de „ajutor umanitar”.

După trei luni de conflict, Spania înfrântă a cedat Cuba, împreună cu Puerto Rico, Filipine și Guam, Statelor Unite prin Tratatul de la Paris din 10 decembrie 1898. Iar cel mai ironic era că tocmai cubanezii, care luptaseră trei decenii pentru independență și pierduseră zeci de mii de vieți, nu au fost invitați să ia partea la negocieri.

Destinul lor era decis de două puteri imperialiste care se înțelegeau asupra prăzii.

Cuba a devenit teoretic independentă pe 20 mai 1902, dar această „independență” era condiționată de Amendamentul Platt. SUA au impus și inserat Amendamentul Platt în constituția Cubei sub amenințarea ocupației militare continue.

[Fig. 4. Prima pagină din Amendamentul Platt (1901)]

Acest amendament conținea articole ce transformau suveranitatea cubaneză într-o ficțiune legală, cele mai imporante find articolul 3, 4 și 7.

Articolul 3, interzicea guvernului cubanez să contracteze datorii externe fără aprobarea SUA, instituind astfel un control financiar direct.
Articolul 4, garanta Statelor Unite dreptul de a interveni militar în Cuba „pentru conservarea independenței cubaneze” și „menținerea unui guvern adecvat pentru protecția vieții, proprietății și libertății individuale”, o clauză care transforma „independența” în dependență garantată prin forță armată.
Articolul 7, forța Cuba să cedeze sau să închirieze Statelor Unite „teritorii necesare pentru carbuniere sau stații navale”. Astfel s-a născut Guantanamo Bay.

Amendamentul Platt reprezintă forma juridică a unui proces economic mai profund. Lenin, în „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului”, identifica cinci trăsături esențiale ale imperialismului modern:

Concentrarea producției în monopoluri.
Fuziunea capitalului bancar cu cel industrial pentru a forma capitalul financiar.
Exportul de capital în locul exportului de mărfuri.
Formarea cartelurilor internaționale.
Împărțirea teritorială a lumii între marile puteri capitaliste.

Cuba de după 1898 prezintă perfect această logică imperialistă.

Nu era necesară o ocupație militară permanentă, costisitoare și provocatoare de rezistență armată, ci doar un control juridic-economic care să permită penetrarea capitalului american fără riscurile de administrare directe a unei colonii.

Amendamentul a funcționat până în 1934, când a fost abrogat în contextul „Politicii Bunului Vecin” promovată de administrația Roosevelt și al instabilității regionale provocate de Marea Criză economică de la acea vreme.

Dar structurile economice create în aceste trei decenii au rămas complet intacte: monopolurile americane controlau deja economia cubaneză în profunzime, iar Guantanamo Bay rămânea în mâinile americanilor, simbolizând persistența dominației imperiale chiar și după „eliberarea” formală.

Abrogarea amendamentului n-a schimbat nimic pentru că raporturile de producție, relațiile de proprietate și structura de clasă nu se schimbaseră deloc.

Cuba rămânea o economie dependentă, o colonie a imperialismului american.

1c. Transformarea Cubei în plantație de zahăr

Pe structurile juridice clădite de Amendamentul Platt, capitalul monopolist american a inundat Cuba.

Țara a fost transformată într-o monocultură orientată spre export: zahăr, tutun, și puține alte produse neînsemnate. Această structură economică nu era „lipsă de dezvoltare” ci rezultatul integrării în piața globală capitalistă, unde Cuba îndeplinea funcția de furnizor de materii prime ieftine și cumpărător de produse manufacturate scumpe.

United Fruit Company – cunoscută astăzi sub numele Chiquita și celebră pentru intervențiile din Guatemala, Honduras și Columbia – controla numeroase plantații de zahăr și banane; American Sugar Refining Company și alte monopoluri dețineau fabricile de prelucrare; Electric Bond and Share Company controla 90% din producția electrică cubaneză; International Telephone and Telegraph controla 100% din sectorul telecomunicațiilor; băncile americane precum Chase Manhattan și First National City Bank finanțau toate operațiunile majore și dețineau garanții asupra împrumuturilor acordate statului și companiilor locale. (Anderson, 2010; Pérez, 1986; Thomas, 2013)

[Fig. 5. Coperta cărții lui Warren Sloat, The United Fruit Co. în Guatemala (fără dată), cu permisiunea Muzeului Banana din Washington]

Conform datelor economice din anii ‘50, capitalul american controla:

70-75% din producția de zahăr cubanez. (Pérez, 1986)
90% din serviciile de utilități publice, electricitate și telefonie. (Pérez, 1986)
50% din căile ferate. (MacGaffey, 1962)
90% din exporturile de trabucuri, în 1932, decizând peste noapte să mute producția mărcii La Corona din Havana în New Jersey, lăsând mii de cubanezi șomeri peste noapte pentru a maximiza profitul în SUA. (Stubbs, J, 1985)

Cuba producea zahăr, dar nu decidea cât să producă, la ce preț să vândă, sau cum să investească profiturile… toate aceste decizii erau luate de la distanță, din birouile corporațiilor din SUA.

1d. Burghezia compradoră și structura de clasă

Structura economică a Cubei pre-revoluționare poate fi înțeleasă prin conceptul leninist de „lanț imperialist”, lanțul care leagă metropola imperialistă de semi-colonie prin fluxuri de capital, mărfuri și profituri extrase sistematic.

Această structură a creat și reprodus o clasă specifică în Cuba: burghezia compradoră – termen folosit de Mao Zedong în analiza sa a claselor sociale din China. (Mao, 1926)

Burghezia compradoră este o clasă capitalistă locală care funcționează ca intermediar între imperialismul străin (al SUA) și populația autohtonă (cubanezii, în cazul acesta). Burghezii compradori cubanezi dețineau pământul, fabricile și afacerile, dar nu controlau prețurile, piețele sau direcția dezvoltării economice.

Acestea se dictau din SUA.

Interesele acestei clase erau strâns legate de menținerea dominației străine, nu de dezvoltarea națională independentă – în teorie reprezentau „elita națională”, practic erau trădători de clasă care ușurau jefuirea propriei țări în schimbul unei părți din profit.

Sub această elită compradoră se găsea:

1. Clasa muncitoare urbană

Docherii, muncitorii din fabrici, muncitorii feroviari și lucrătorii în servicii ce trăiau cu salarii mici, dar mai mari decât cele ale țăranilor, fără securitate a muncii și sub represiune constantă anti-sindicală.

Cu toate acestea, concentrarea lor geografică și experiența de organizare acumulată în mișcările sindicale din anii ‘20-’30, și legăturile cu Partidul Socialist Popular le ofereau un potențial revoluționar mare.

2. Țărănimea

Majoritară fără pământ, forma stratul cel mai numeros și mai exploatat al societății cubaneze. Muncitorii sezonieri pe plantațiile de zahăr, micii chiriași și arendași, țăranii cu loturi minuscule insuficiente pentru supraviețuire, aceștia trăiau în sărăcie extremă, cu rate de analfabetism de peste 40% în zonele rurale, cu malnutriție cronică și cu acces incredibil de dificil la sănătate. (MacGaffey, 1962; Valdés, 1971)

Potențialul lor revoluționar era imens datorită masei numerice și lipsei totale a oricărei legături cu sistemul existent, dar dispersia geografică și lipsa de experiență organizatorială îi făcea greu de mobilizat fără o conducere externă venită din mediul urban sau intelectual.

3. Mica burghezie urbană

Ocupau o poziție contradictorie deoarece era formată din intelectuali, studenți, avocați, medici, profesori, comercianți mici, etc.

Pe scurt oamenii mai privilegiați ce erau educați și conștienți de injustiția sistemului, dar fără putere economică reală.

Aceștia deveneau adesea perpetuatori de ideologie și organizatori ai mișcărilor de rezistență.

Instabilitatea lor de clasă însemna că puteau fluctua între reformismul burghez și radicalismul revoluționar, în funcție de situație și contradicții sociale.

În 1946, conform recensământului agricol, 0,1% din proprietari controlau 20% din pământul total cubanez, 8% din proprietari controlau 65% din pământ. Peste 200.000 de familii de țarăni nu aveau niciun pământ propriu și trăiau din muncă sezonieră pe plantațiile altora. Zahărul reprezenta peste 80% din exporturile națiunii, iar prețul lui era stabilit pe piața internațională dominată de Statele Unite. (MacGaffey, 1962; Thomas, 2013)

Când prețurile scădeau, salariile și ocuparea forței de muncă se prăbușeau imediat… și aici țin să repet încă odată:

Cuba nu controla propria economie, aceasta era controlată de la distanță.

Cuba anilor ‘50 avea un PIB per capita mai mare decât multe țări latino-americane, dar „bogăția” aceasta nu ajungea la mase.

„Bogăția” era concentrată în Havana, transformată într-un centru de turism pentru americani bogați, cu cazinouri, bordeluri și cluburi de noapte gestionate de mafia americană sub protecția guvernului Batista.

Elita compradore trăia în lux, în timp ce în solares – cartierele sărace ale capitalei și ale celorlalte orașe – oamenii trăiau în mizerie.

[Fig. 6. Exemplu de „Solares” – Norley Pérez – AMANO Magazine]

Cuba producea bogăție imensă sub formă de zahăr, tutun și nichel, dar structura de proprietate și comerțul global făceau ca această bogăție să fie extrasă continuu, nu reinvestită local pentru dezvoltarea forțelor productive naționale.

Pentru mai multe informații despre subiectul colonizării, în special despre relația colonizator-colonizat, recomandăm cartea: „How Europe Underdeveloped Africa” de Walter Rodney.

1e. Dictatura lui Batista

Fulgencio Batista y Zaldívar, născut în 1901 și mort în 1973, a prezentat perfect figura clasică a dictatorului comprador: un militar care își menține puterea prin violență deschisă și servicii aduse imperialismului, nu prin legitimitate sau sprijin popular.

Batista a dominat politica cubaneză în două valuri: primul ca președinte ales între 1940 și 1944, al doilea ca dictator militar între 1952 și 1958, după o lovitură de stat care a înlăturat orice urmă de proces democratic.

[Fig. 7. Poză cu Batista – Hulton Archive / Getty Images]

În 1952, Cuba avea programate alegeri prezidențiale. Partidul Ortodoxo – o grupare reformistă care promitea combaterea corupției și redistribuire socială moderată – era favorit în sondaje.

Batista, candidat al armatei și al elitei compradore, anticipa o înfrângere așa că a venit cu o soluție… Lovitură de stat, executată cu trei luni înainte de alegeri. (Castro, 2008)

În dimineața lui 10 martie, Batista și un grup de ofițeri au ocupat Camp Columbia – cartierul general al armatei – și au preluat puterea prin forță. Constituția din 1940 a fost suspendată imediat, Congresul dizolvat, partidele politice interzise. (MacGaffey, 1962)

Democrația burgheză, oricât de limitată fusese ea, dispărea complet.

Reacția SUA la această lovitură militară spune multe, ele au recunoscut noul regim în doar șaptesprezece zile. O grabă masivă dar nu surprinzătoare, deoarece Batista garanta trei lucruri esențiale pentru imperialismul american:

Stabilitatea investițiilor străine, fără nicio reformă agrară, nicio naționalizare, nicio redistribuire a bogăției.
Represiunea mișcărilor muncitorești, cu sindicate controlate și greve interzise prin violență.
Alinierea geopolitică completă.

Cuba s-a transformat astfel într-un bastion anti-comunist în Caraibe, în plin Război Rece. Aici întâlnim conceptul de „hegemonie”, mai exact dominația prin consimțământ și nu doar prin forță brută.

Dar când consimțământul devine imposibil, pentru că interesele clasei dominante sunt prea evident contrare maselor, rămâne doar forța deschisă.

Batista era rezultatul logicii dictaturii deschise a burgheziei compradore și a imperialismului, fără nicio mască democratică.

Regimul Batista s-a menținut prin aparatul său represiv masiv, armata – ce număra 80.000 de soldați – loială lui Batista prin promovări, salarii mari și privilegii materiale. (Castro, 2008, Perez, 1975)

Între 1952 și 1958, peste 20.000 de cubanezi au fost uciși de forțele Batista, conform CIA (CIA, 1963) și al estimărilor istorice care variază dar hotărându-se spre această cifră. Tortura era publică: electroșocuri, mutilări, violuri, dispariții forțate; cadavrele erau adesea expuse în public, transformând terorismul de stat într-un mesaj permanent pentru potențialii oponenți.

Regimul practica ceea ce Lenin numea „dictatura deschisă a burgheziei”, forma politică pe care o ia statul capitalist când nu mai poate menține aparențele democratice.

Pe lângă brutalitatea regimului avem și corupția care funcționa mână în mână cu aceasta. Batista și „echipa” sa furau sute de milioane de dolari din trezoreria publică. Meyer Lansky – gangster celebru american asociat cu mafia – gestiona cazinouri și hoteluri în Havana, iar turismul sexual și jocurile de noroc finanțau o parte semnificativă a regimului.

Funcționarii publici, precum și judecătorii și ofițerii, erau cumpărați, corupția generalizată împiedicând orice tentativă de opoziție a cuiva din interiorul instituțiilor. (MacGaffey, 1962; Perez, 1986)

[Fig. 8. Fulgencio Batista (stânga), Thelma Schwartz (mijloc) și Meyer Lansky (dreapta) în jurul anului 1948]

Colaborarea cu Statele Unite era strânsă, CIA furniza antrenament, echipament și informații pentru suprimarea „elementelor subversive”. Ambasada SUA în Havana funcționa ca un al doilea guvern, deciziile economice majore fiind consultate mai întâi cu SUA decât cu poporul cubanez sau cu Congresul țării. (Anderson, 2010)

Condițiile materiale ale maselor sub Batista demonstrau că dictatura politică era expresia exploatării economice, nu cauza ei. Reprimarea violentă era necesară deoarece contradicțiile de clasă deveniseră complet insustenabile.

În zonele rurale, sărăcia cronică, malnutriția, bolile precum tuberculoza, paraziții intestinali și infecțiile tropicale erau la ordinea zilei. Copiii munceau pe plantații de la 7-8 ani, școlile erau inexistente sau inaccesibile pentru marea majoritate. (Valdés, 1971, MacGaffey, 1962)

Țăranii, nemaiavând nimic de pierdut, au constituit baza perfectă pentru răscoala armată.

În orașe, șomajul ajungea la 25% în perioadele de criză economică, grevele erau reprimate cu focuri de armă, tinerii educați din mica burghezie se găseau fără perspective de ascensiune socială, radicalizându-se rapid. (MacGaffey, 1962)

Contrastul dintre luxul cartierelor bogate ale Havanei și mizeria din „solares” devenise imposibil de ignorat.

Când exploatarea ajunge la un nivel atât de extrem încât nu mai poate fi argumentată „democratic”, când iluziile constituționale și parlamentare se spulberă în fața realității inegalității, burghezia recurge la dictatura deschisă.

Lenin, în „Statul și revoluția”, explică că statul burghez, indiferent cât de „democrat” pare, este un „aparat de violență pentru reprimarea proletariatului”.

Constituțiile, parlamentele sau alegerile sunt mijloace eficiente de dominație atât timp cât funcționează, atât timp cât masele rămân pasive sau dezorganizate. Când aceste mecanisme eșuează, când masele devin conștiente, organizate și periculoase pentru ordinea existentă, burghezia aruncă masca „democrației” și instalează dictatura militară fără să pună întrebări.

Și această violență deschisă, fără perdea, avea să creeze condițiile pentru revoluție. Masele cubaneze înțelegeau din experiență directă că reformismul era imposibil, că au epuizat căile legale și că singura opțiune rămasă era răsturnarea violentă a ordini sociale existente, o răsturnare organizată, condusă de o avangardă conștientă și sprijinită de masele care nu mai aveau nimic de pierdut.

Când Fidel Castro, avocat la 25 de ani a încercat în 1952 să-l conteste pe Batista în instanță pentru încălcarea Constituției din 1940, cazul i-a fost respins fără nici un motiv serios. (MacGaffey, 1962)

[Fig. 9. Fidel Alejandro Castro Ruz în 1945 în albumul de liceu fiind menționat ca „Student distins și atlet de valoare. Foarte popular. Va studia dreptul și nu avem niciun dubiu că va avea un viitor strălucit.”]

2. DE LA AVANGARDĂ LA REVOLUȚIE (1953-1959)

2a. Contradicțiile și forțele revoluționare:

Lovitura de stat a lui Batista din martie 1952 a închis brusc toate căile legale de schimbare politică în Cuba: constituția fusese suspendată, congresul dizolvat, partidele politice interzise. (MacGaffey, 1962)

Pentru forțele de opoziție cubaneze – diferite ca origine ideologică și strategie – verdictul era clar: reformismul eșuase, iar rezistența trebuia să ia forme noi.

Rezistența anti-Batista era imprăștiată, formată din trei forțe principale cu ideologii diferite, cu strategii ce se contraziceau și atitudini de rivalitate: Partidul Socialist Popular, Directoratul Revoluționar Studențesc [Directorio Revolucionario Estudiantil], și Mișcarea 26 Iulie (M-26-7) – cele 3 aveau să fie baza Partidului Comunist din Cuba de astăzi. (Guevara, 2006)

Înțelegerea relațiilor dintre aceste grupări, a limitelor și contribuțiilor lor, este necesară pentru a înțelege de ce Mișcarea 26 Iulie a devenit în cele din urmă avangarda care a condus revoluția la victorie.

1. Partidul Socialist Popular, sau PSP, era partidul comunist cubanez, fondat în 1925 și redenumit în 1944 pentru a evita represiunea anti-comunistă. PSP avea o istorie lungă de organizare a clasei muncitoare, în special în rândurile muncitorilor din industria zahărului, a docherilor, și muncitorilor feroviari. (MacGaffey, 1962)

[Fig. 10. Steagul Partidului Socialist Popular]

Liderii săi, erau comunisti ortodocși formați în tradiția Cominternului și loiali liniei Moscovei, PSP avea o bază organizatorică puternică în sindicate, experiență în munca ilegală, și o rețea de cadre disciplinate. Totuși tocmai această ortodoxie avea să fie principala limitare a partidului în anii ‘50, PSP fiind sceptic față de acțiunea armată adventuristă și dorea munca de masă legală sau semi-legală, construcția sindicală, și așteptarea unei situații revoluționare maturizate. (Thomas, 2013)

Când Fidel Castro a atacat cazarma Moncada în iulie 1953, PSP a condamnat acțiunea drept „adventurism mic-burghez” și „putschism fără bază de masă”. Din perspectiva lor, asaltul era o acțiune desperată a unor tineri radicali fără înțelegere marxist-leninistă serioasă, care risca să provoace represiune masivă împotriva întregii stângi cubaneze fără nicio șansă de succes. (Farber, 2006)

Poziția aceasta era o logică pe care și Lenin a criticat-o, revoluția nu se face prin acțiuni izolate, ci prin organizarea conștientă a maselor. Dar critica PSP ignora o contradicție importantă: sub dictatura pe față a lui Batista, munca sindicală legală era reprimată, grevele erau zdrobite cu violență, iar „așteptarea situației revoluționare” însemna pasivitate în fața terorii statului.

PSP a rămas prins într-o analiză simplistă ce credea că mai întai Cuba trebuia să treacă printr-o revoluție burghezo-democratică înainte ca socialismul să fie posibil, și că avangarda revoluționară trebuia să fie exclusiv proletariatul industrial urban, nu țărănimea sau mica burghezie radicalizată. (Farber, 2006)

Abia în 1958 PSP și-a schimbat poziția, atunc când era evident că Mișcarea 26 Iulie câștiga teren și avea sprijin din partea oamenilor în Sierra Maestra și în orașe.

Carlos Rafael Rodríguez membru PSP și intelectual marxist respectat, a fost trimis în Sierra Maestra pentru a stabili legături cu Fidel și a coordona sprijinul comunist. (Guevara, 2010)

Această unificare deși era utilă, a fost cam târzie și-a lăsat o moștenire complicată… PSP aducea experiență organizatorică și marxism-leninismul sistematic, dar nu putea revendica conducerea revoluției deoarece aceasta aparținea Mișcării 26 Iulie. Mișcarea 26 Iulie demonstrase în practică nu doar în teorie, că revoluția armată combinată cu munca politică de masă putea înfrânge dictatura.

Noi, revoluționarii practici, inițiind propria noastră luptă, nu facem decât să împlinim legile prevăzute de Marx, omul de știință. Ne adaptăm pur și simplu la predicțiile lui Marx pe măsură ce parcurgem această cale a rebeliunii, luptând împotriva vechii structuri de putere, sprijinindu-ne în popor pentru distrugerea acestei structuri și având fericirea acestui popor ca bază a luptei noastre. Adică, și este bine să subliniem încă o dată: Legile marxismului sunt prezente în evenimentele Revoluției Cubaneze, independent de ceea ce conducătorii ei declară sau cunosc pe deplin despre aceste legi dintr-un punct de vedere teoretic. (Guevara, 1960)

Tensiunile dintre membrii bătrâni ai PSP-ului și noua gardă a Mișcarii 26 Iulie vor persista și după victorie (Guevara, 2010), necesitând o unificare în organizare care se va produce în 1965 cu formarea Partidului Comunist Cubanez unificat – Castro absorbind astfel disciplina PSP-ului fără să cedeze puterea de decizie. (Fidel, 2008)

2. Directoratul Revoluționar Studențesc [Directorio Revolucionario Estudiantil], sau DRE, reprezenta o forță complet diferită: radicalismul militant al studenților și intelectualilor tineri din Universitatea din Havana.

[Fig. 11. Steagul Directorio Revolucionario Estudiantil]

Fondat în 1955, DRE era rezultatul unei lungi tradiții de activism studențesc violent în Cuba, unde universitatea fusese istoric spațiu de confruntări politice, liderul era José Antonio Echeverría, un student la arhitectură, catolic, și naționalist care credea în acțiunea directă ca mijloc de a inspira revoluția. (Sweig, 2004)

DRE nu avea legăturile cu clasa muncitoare organizată pe care le avea PSP, nici experiența militară sau baza rurală pe care Mișcarea 26 Iulie avea să o construiască în Sierra. Dar avea curaj, devotament, și dorința de a acționa imediat, fără așteptări teoretice.

Pe 13 Martie 1957, DRE a executat una dintre cele mai curajoase și importante acțiuni ale întregii perioade revoluționare: un atac direct asupra Palatului Prezidențial din Havana, cu scopul de al asasina pe Batista.

Aproximativ cincizeci de persoane înarmate au asaltat palatul în plină zi, ajungând până la etajele superioare înainte de a fi opriți de poliție și soldați. În același timp, un alt grup format din 26 de persoane a ocupat temporar sțația radio Reloj și a anunța moartea lui Batista, chemând populația la răscoală. Batista supraviețuise, ascuns într-o parte a palatului, iar represiunea care a urmat a fost brutală – Echeverría însuși a fost ucis de poliție câteva ore mai târziu, în timp ce încerca să scape iar zeci de membri DRE au fost executați în zilele următoare. (Thomas, 2013)

Atacul asupra palatului este un exemplul de pucism: o acțiune spectaculoasă și curajoasă, dar izolată de masele populare, bazată pe credința idealistă că eliminarea unui tiran individual va declanșa automat revoluția… Fără o organizare de dinainte a maselor, fără pregătire militară corespunzătoare, și fără o strategie de ce acțiuni ce aveau să se facă după lovitură, atacul era sortit să eșueze.

Cu toate acestea, eroismul DRE nu poate fi ignorat sau minimalizat, sacrificiul lor a inspirat rezistența și a demonstrat că tinerii cubanezi erau dispuși să moară pentru libertate.

După dezastrul din martie 1957, supraviețuitorii DRE s-au regrupat și au deschis un al doilea front guerrilla în munții Escambray, în centrul Cubei, independent de Sierra Maestra. Această guerilla secundară – deși mai mică și mai puțin eficientă decât cea condusă de Fidel – a contribuit la slăbirea capacității militare a lui Batista, forțându-l să lupte pe două fronturi. (Anderson, 2010)

În bătălia finală din 1958, soldații DRE conduși de Faure Chomón au luptat alături de forțele lui Che Guevara la Santa Clara. După victorie, mulți membri DRE s-au integrat în structurile revoluționare, organizația fiind absorbită în cele din urmă de ceea ce avea să se materializeze în Partidul Comunist Cubanez.

[Fig. 12. Hartă reprezentând regiunea munților Escambray și Sierra Maestra + regiunea din care face parte orașul Santa Clara.]

În acest peisaj fragmentat, Mișcarea 26 Iulie a apărut ca forță capabilă să îmbine elementele pozitive ale ambelor organizații: disciplina organizatorică și înțelegerea necesității sprijinului de masă de la PSP, și curajul acțiunii directe și energia tinerilor de la DRE, dar evitând dogmatismul PSP-ului și aventurismul DRE.

Mișcarea 26 Iulie nu era nici exclusiv proletară, nici exclusiv studențească, ci o coaliție largă care includea muncitori, țărani, studenți, intelectuali, și chiar dezertori din armată, unificată de un program naționalist anti-imperialist clar și de o conducere care înțelegea că revoluția necesită atât acțiune militară îndrăzneață, cât și construcție politică metodică. (Farber, 2006; Anderson, 2010)

Această fuziune a organizațiilor nu era rezultatul unei persoane, ci a populației invățate din eșecurile celorlalți, și al adaptării la condițiile specifice Cubei anilor ‘50.

2b. Avangarda revoluției: Fidel, Che și Mișcarea 26 Iulie

1. Fidel Castro Ruz

[Fig. 13. Fidel – Associated Press]

Fidel Alejandro Castro Ruz s-a născut pe 13 August 1926 în Birán, o zonă rurală din estul Cubei. Tatăl său, Ángel Castro, era imigrant spaniol care ajunsese în Cuba ca soldat în războaiele de independență de la sfârșitul secolului al XIX-lea și rămăsese să facă avere în industria zahărului.

Ángel deținea peste 10.000 de hectare de pământ, era un mare moșier ce făcea parte din clasa ce exploata munca țăranilor fără pământ și vindea producția către companiile americane.

Mama lui Fidel, Lina Ruz, fusese servitoare în casa familiei Castro înainte de a deveni a doua soție a lui Ángel. Fidel a crescut astfel într-o contradicție profundă, pe de-o parte era copilul privilegiat al unui moșier, și în același timp era martor direct la mizeria muncitorilor exploatați de pe proprietatea tatălui său. (Castro, 2008)

Această contradicție a prezentat-o intens în autobiografia sa „My Life”, unde Fidel povestește cum a văzut sărăcia țăranilor care lucrau pentru tatăl său, aceștia dormind în barăci, câștigau nimic, și în tiempo muerto (perioada când nu era sezon de recoltă), mulți mureau de foame… el trăind într-o casă mare, cu mâncare din abundență, în timp ce copiii tăranilor erau desculți și flămânzi.

Această expunere timpurie la inegalitate nu l-a radicalizat imediat – copiii privilegiați rareori discută despre privilegiile lor – dar a plantat semințele unei conștiințe ce urma să fie cultivată mai târziu prin educație și experiență politică.

La șase ani, Fidel a fost trimis la școli catolice private în Santiago de Cuba, apoi la Colegio de Belén din Havana, condus de ordinul iezuit. Aici a primit o educație disciplinată și profund modelată de doctrina catolică, care, deși conservatoare în multe privințe, predica responsabilitatea față de săraci și critica exceselor capitalismului.

[Fig. 13. Fidel în echipa de baschet a Colegiului Belén.]

În 1945, Fidel s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității din Havana, intrând astfel în inima politicii Cubei.

Universitatea era un spațiu de confruntare ideologică, unde studenții marxisti, naționaliști, și democrați burghezi se confruntau violent – uneori ajungând la proteste și lupte în stradă. (Castro, 2008)

Aici s-a alăturat aripii radicale a Partidului Ortodoxo, o grupare reformistă care promitea combaterea corupției, redistribuire moderată a bogăției, și restaurarea demnității naționale cubaneze.

Partidul era social-democrat, nu revoluționar, dar pentru Fidel reprezenta o platformă prin care putea să-și spună nemulțumirile față de sistemul existent.

În anii universitari, Fidel a citit Marx și Lenin pentru prima dată, dar influența lor directă era încă limitată, acesta fiind mai mult naționalist anti-imperialist precum José Martí decât marxist-leninist sistematic.

[Fig. 14. Fidel Castro (în centru), la parada de 1 Mai 1960 din Havana, la Monumentul José Martí. ]

În 1948, Fidel a participat la protestele violente din Bogotá, Columbia – cunoscute sub numele de Bogotazo. Fidel se afla acolo pentru o conferință studențească și s-a trezit în mijlocul unei răscoale ce a ținut timp de zile întregi.

Aici a văzut cum armata a masacrat protestatarii, cum elita columbiană a impus ordinea prin violență, și cum speranțele de reformă pașnică au fost distruse prin vărsare de sânge – această experiență l-a marcat puternic, întărindu-i convingerea că sistemele de putere nu cedează voluntar, ci trebuie înfrânte prin forță. (Farber, 2006)

După ce s-a întors în Cuba, Fidel și-a terminat studiile la drept în 1950 și-a deschis un cabinet modest, unde oferea servicii juridice gratuite sau aproape gratuite pentru săraci, muncitori expulzați ilegal, și țărani deposedați.

În perioada lui de avocatură, acesta încerca să folosească legea ca să lupte împotriva nedreptății. Dar fix asta l-a făcut să se confrunte zilnic cu realitatea, realizând că legea însăși era un instrument al clasei dominante, nu un arbitru neutru. (Castro, 1953)

Lovitura de stat a lui Batista din martie 1952 a fost momentul în care a consțientizat imposibilitatea unei schimbări prin căi legale.

În 1952, Fidel, care se pregătea să candideze pentru congres pe lista Partidului Ortodoxo, a văzut cum orice încercare de schimbare legală dispărea peste noapte. A încercat să conteste lovitura în instanță, depunând o petiție legală care acuza pe Batista de încălcarea constituției din 1940 și cerea arestarea sa.

[Fig. 15. Fidel în 1952-1953.]

Petiția a fost respinsă fără deliberare – statul ce lucra în folosul burghezilor și-a aruncat masca de tot – Fidel concluzionând că singura cale rămasă era revoluția armată. În lunile următoare, în secret, a început să organizeze o celulă dedicată pregătirii unui atac armat asupra unei cazarme militare.

Grupul său inițial era format din aproximativ 160 de tineri, majoritatea studenți, muncitori tineri, și câțiva ofițeri dezertori ce îi furnizau informații militare. Pregătirea era intensă: antrenament fizic, studiul strategiilor de atac surpriză, și cumpărarea sau fabricarea de arme improvizate. (Castro, 2008)

Ținta aleasă era cazarma Moncada din Santiago de Cuba – al doua cea mai mare garnisoană militară din țară – atacul, s-a întâmplat în dimineața zilei de 26 Iulie 1953 având să fie un dezastru militar.

Coordonarea a eșuat, efectul de atac surpriză s-a pierdut rapid, iar majoritatea atacatorilor au fost uciși sau executați după ce se predaseră – Fidel și un grup mic au reușit să scape în munți, dar au fost capturați în câteva zile. (Castro, 1953)

În loc să fie o scânteie a revoluției naționale, Moncada părea un eșec colosal… Dar Fidel a transformat procesul judiciar într-o platformă politică de excepție.

În sala de judecată, izolat de ceilalți acuzați și reprezentându-se singur, a rostit o pledoarie de patru ore care articula pentru prima dată programul social al revoluției viitoare.

(Textul acestei pledoarii a fost publicat ca „Istoria mă va absolvi” [History will absolve me])

Pledoaria identifica 6 probleme fundamentale ale Cubei: pământul, industrializarea, locuințele, șomajul, educația și sănătatea.

Pentru pământ, se propunea redistribuire masivă către țăranii care îl lucrau.
Pentru industrializare, naționalizarea utilităților publice controlate de capitalul străin.
Pentru locuințe, construcție din partea statului la o scară largă.
Pentru șomaj, programe de muncă publică.
Pentru educație și sănătate, acces universal gratuit.

Programul nu era încă unul socialist, ci naționalist-reformist radical, dar conținea la bază elementele care vor deveni revoluționare odată puse în practică împotriva rezistenței imperialismului și burgheziei compradore.

Fidel încheia pledoaria prin cuvintele ce aveau să răsune în anii următori: „Condamnați-mă, nu contează. Istoria mă va absolvi!” (Castro, 1953)

Condamnat la 15 ani de închisoare, Fidel a fost eliberat în mai 1955 datorită presiunii populației pe Batista și considerențelor că acesta nu mai era un pericol.

După două luni de la eliberare, Fidel a plecat în exil în Mexic, unde avea să petreacă anul următor pregătind o nouă expeditie armată și unde avea să întâlnească medicul argentinian care îi va schimba pentru totdeauna cursul vieții.

2. Ernesto „Che” Guevara

[Fig. 16. Guerrillero Heroico, faimoasa fotografie a lui Che Guevara realizată de Alberto Korda.]

Ernesto Guevara de la Serna s-a născut pe 14 mai 1928 în Rosario, Argentina – data din certificat (14 iunie) fusese falsificată de părinți pentru a ascunde că mama sa, era însărcinată în trei luni la căsătorie. (Anderson, 2010)

Tatăl său, Ernesto Guevara Lynch, inginer și arhitect, iar mama sa, Celia de la Serna, a formau o burghezie intelectuală în declin economic, departe de oligarhie, dar și de sărăcie.

Copilăria lui Ernesto a fost marcată de astmul sever care îl afecta încă de la doi ani, această boală – care îl va urmări toată viața și va contribui în cele din urmă la moartea sa în Bolivia – l-a făcut profund conștient de fragilitatea corpului uman și de inegalitățile sistemului medical capitalist, unde tratamentul era privilegiu al celor bogați, nu drept universal.

Pentru că astmul l-a ținut acasă până la nouă ani, mama sa l-a educat personal, consolidând o legătură extrem de puternică și învățându-l franceza. În ciuda bolii, devenise un tânăr energic și competitiv, pasionat de rugby, alpinism, și ciclism, refuzând să fie definit de limitările sale medicale.

[Fig. 17. Che Guevara cu părinții săi în 1928 – Arhiva foto Ernesto Guevara Lynch.]

Deși notele școlare erau mediocre, Ernesto era un cititor fanatic, până la sfârșitul adolescenței, a trecut prin Freud, Baudelaire, Verlaine, 25 de volume de istorie contemporană și o ediție prescurtată a Capitalului lui Marx – pe care a recunoscut mai târziu că nu-l înțelesese prea bine. (Anderson, 2010)

În copilărie a primit porecla „Porcul” [El Chancho], aceasta trăgându-se de la lipsa igienei: se spăla rar, purta des un tricou de rugby pe care îl spăla o dată pe săptămână, iar hainele îi erau in permanență murdare – nepăsarea asta față de normele sociale era o rebeliune împotriva elitismului clasei sale.

Casa familiei era un haos, nu existau ore fixe de mâncare, cu poeți cerșetori și profesori universitari invitați să mănânce ce găseau în frigider. Această atmosferă dezordonată, combinată cu lupta zilnică împotriva astmului și apetitul intelectual nesățios, a forjat un spirit care nu avea să accepte niciodată limitele impuse de soartă sau de sistem.

La 19 ani, în 1947, Ernesto s-a înscris la Facultatea de Medicină a Universității din Buenos Aires. Alegerea a fost influențată de o aspirație personală, visa să devină cercetător faimos și să facă o descoperire medicală imensă pentru umanitate. Propriul astm l-a determinat să se specializeze în alergii, lucrând ca asistent de cercetare neplătit la o clinică, unde spera să găsească un leac pentru astm. (de asemenea, de menționat că șocul morții bunicii sale în 1947, pe care medicii nu putuseră să o salveze, au intensificat decizia de a deveni cercetător faimos) (Anderson, 2010)

[Fig. 18. Studenții de la Facultatea de Medicină a Universității din Buenos Aires în 1948, Ernesto se află în rândul de sus, al șaselea de la dreapta zâmbind nepotrivit.]

În primii ani universitari, Ernesto era studentul burghez tipic: interesat de știință, cititor de literatură și filosofie, dar fără angajament politic. Citea Freud, Sartre, Camus, poeti francezi și spanioli, dar încă nu pe Marx sau Lenin – transformarea sa ideologică a venit din experiența materială directă nu din teorie abastractă.

Înainte de celebra călătorie despre care urmează să vorbim, Ernesto devenise deja un nomad, în ianuarie 1950, a făcut o expediție singur de 4.500 km prin nordul Argentinei pe o bicicletă echipată cu un mic motor italian. Aceasta a fost călătoria în care a pătruns pentru prima dată în „inima indigenă” a țării sale și a asistat la mizeria grupurilor marginale – leproși, vagabonzi, deținuți, pacienți de spital. În plus, în prima parte a lui 1951, obținuse acreditările de asistent medical și lucrase pe navele petroliere de stat, navigând până în Brazilia, Venezuela și Trinidad și Tobago – experiență care i-a confirmat antipatia față de „anglo-saxoni”. (Anderson, 2010)

În decembrie 1951, a plecat cu Alberto Granado în călătoria cu motocicleta – în America de Sud – ce avea să-l transforme definitiv, Ernesto era deja un tânăr cu o stufoasă experiență de viață: un navigator pe vase petroliere, un biciclist singuratic care parcursese mii de kilometri, un cititor insațiabil și un bărbat care fusese respins de armată.

„Îmi mulțumesc plămânilor de căcat că m-au scutit de ceva util măcar o dată.” (Anderson, 2010)

Călătoria avea să dureze 7 luni.

Traversând Chile, Peru, Columbia și Venezuela, Ernesto a văzut pentru prima dată, nu prin statistici sau cărți, ci cu proprii ochi, sărăcia extremă a latin-americananilor.

La mina de cupru Chuquicamata din nordul Chile – una dintre cele mai mari mine de cupru din lume și controlată de capital american – a fost șocat de condițiile inumane în care trăiau și munceau mii de muncitori. Dormeau în barăci supraîncărcate, expuși la praf toxic de cupru care le distrugea plămânii, lucrau în schimburi de doisprezece ore pentru salarii de mizerie, și mureau tineri de boli pulmonare sau în accidente de muncă.
În Peru – ca asistent medical voluntar temporar într-o colonie de leproși de lângă Amazon – Ernesto a văzut cum bolnavii erau abandonați de stat, izolați în jungle fără tratament adecvat, condamnați la o moarte lentă. În aceste luni, Ernesto a înțeles ceea ce nicio carte de teorie nu l-ar fi putut învăța cu același impact: că sărăcia și boala nu erau tragedii individuale ci produse structurale ale unui sistem economic care privilegia profitul corporațiilor asupra vieții umane.
În Baquedano, Chile, a dormit într-o noapte geroasă alături de un cuplu de comuniști persecutați, împărțind cu ei una din cele două pături. A fost cea mai friguroasă noapte a vieții sale, dar și momentul în care s-a simțit cel mai „Înfrățit cu această specie umană stranie”. (Anderson, 2010)
La Valparaíso, Chile, o bătrână bolnavă de astm l-a făcut să conștientizeze lipsa puterii sale ca medic, realizând că într-un sistem de castă, bolnavul sărac devine o povară, nu un pacient.

„Viața unui singur om valorează de un milion de ori mai mult decât toată averea celui mai bogat om de pe pământ.” (Guevara, 1960b)

[Fig. 19. Alberto Granado (în stânga în față), Ernesto Guevara (în centru cu șapcă) și prietenii în 1951, când abia își începuseră călătoria.]

La colonia de leproși, de ziua sa de 24 de ani, Ernesto a ridicat un toast pentru „o Americă unită“, argumentând că divizarea continentului în naționalități e fictivă și că există „o singură rasă”. Această călătorie a distrus vechea sa ambiție de glorie personală prin știință, concluzionând că puritatea idealurilor individuale e inutilă dacă lupți singur – doctorul revoluționar are nevoie mai întâi de o revoluție. La final, scria că „persoana care a scris aceste note a murit”. (Guevara, 2003)

Odată întors în Argentina în august 1952, Ernesto și-a terminat studiile medicale într-un ritm puternic, promovând 14 examene în timp record și devenind oficial „Dr. Ernesto Guevara de la Serna” la 11 aprilie 1953.

Dar cariera burgheză confortabilă pe care familia i-o pregătise, clinica privată în Buenos Aires, nu-l mai interesa. Mentorul său, i-a oferit un loc de muncă bine plătit, un apartament în clinică și un viitor sigur în cercetarea alergiilor, dar Guevara a refuzat, afirmând că nu dorește să „stagneze”. Tatăl său remarcând că acesta nu mai era „tânărul de altădată”, ci un medic care făcea exact ce dorea. (Anderson, 2010)

Visul său nu mai era medicina individuală, ci transformarea socială care să elimine cauzele structurale ale bolii și sărăciei.

În iulie 1953, intenționa să se alăture lui Alberto în Venezuela, dar o invitație a prietenilor l-a convins să meargă în Guatemala pentru a observa „o revoluție de stângă care provocase puterea Statelor Unite” – simțind că lupta Guatemalei ar putea decide viitorul întregii Americi Latine. (Anderson, 2010)

Acolo, guvernul progresist condus de președintele Jacobo Árbenz implementa o reformă agrară moderată ce amenința interesele United Fruit Company. Guvernul naționalizase pământurile nefolosite ale United Fruit, oferind compensații la valoarea declarată fiscal de companie însăși – valoare pe care United Fruit a subestimat-o ca să evite taxele.

Pământul era redistribuit către aproximativ 100.000 de familii de țărani fără pământ.

Reforma era moderată, chiar conservatoare în comparație cu reformele din China sau Uniunea Sovietică, dar pentru corporația americană ce controla nu doar banalele, ci și căile ferate, porturile și telecomunicațiile din Guatemala, era o amenințare de netolerat.

United Fruit a lansat o campanie de propagandă masivă în Statele Unite, pentru a-l eticheta pe Árbenz și guvenul său drept comunist.

Frații Dulles, John Foster – secretar de stat – și Allen – director CIA – au fost avocați ai firmei ce reprezentase United Fruit și pregăteau intervenția. Allen Dulles – pe lângă că a deținut poziții la United Fruit – era director al Schroder Banking Corporation, bancă folosită de CIA pentru spălarea fondurilor operațiunilor.

CIA au aranjat în iunie 1954 „Operation Success”, aproximativ 400 de mercenari, au fost sprijiniți de bombardamente aeriene și de propagandă radio masivă ce exagera dimensiunea invaziei.

Sosirea unei nave cu arme cecoslovace pentru Árbenz, a fost folosit de SUA drept „dovadă” a implicării sovietice, justificând politic lovitura.

Árbenz – care refuzase să dea arme muncitorilor și țaranilor de teamă să nu provoace război civil – a încercat în zadar în ultimele zile să distribuie arme milițiilor, dar armata controlată a refuzat și i-a cerut demisia.

Acesta a ales exilul, iar urmarea a fost o dictatură brutală care a inversat toate reformele, a executat mii de activiști și a redat pământul și controlul economic către United Fruit.

Ernesto Guevara, aflat în Guatemala City și înrolat voluntar în Brigada Augusto César Sandino, a încercat să se alăture rezistenței armate, dar nu exista nicio rezistență organizată – Ernesto a văzut cu ochii proprii cum un guvern ales democratic, care îndrăznise să sfideze interesele corporațiilor americane, a fost răsturnat prin violență extremă.

A văzut cum reforma agrară moderată era etichetată drept „amenințare comunistă”, cum naționaliștii guatemalezi erau arestați și executați, cum United Fruit își recupera proprietățile cu ajutorul armatei.

Ochii i-au fost deschiși: reformismul social-democrat era imposibil în fața imperialismului american, capitalismul monopolist nu tolerează amenințări la interesele sale, oricât de moderate și legale, singura cale era revoluția armată, organizată, capabilă să se apere împotriva intervenției externe.

[Fig. 20. Carlos Manuel (stânga), Ernesto Guevara (centru), Jacobo Árbenz (dreapta), în timpul primului congres al tineretului latin-american, 26 iunie 1960.]

Refugiat în Mexico după Guatemala, Ernesto trăia modest în Ciudad de México, împărțind o cameră cu prietenul său guatemalez Julio „Patojo” Cáceres.

Cei doi supraviețuiau ca fotografi ambulanți prin parcuri, pozând trecătorii și traversând orașul pentru a le livra pozele cu un peso mexican profit. Ernesto a mai lucrat ca paznic de noapte și pentru o agenție de știri, până când a ajuns să facă cercetări la Institutul de Cardiologie. (Guevara, 2006)

Timpul liber îl consuma în cercurile de exilați latino-americani unde se dezbătea politica și revoluție – dar disciplina sa mergea dincolo de conversații, deși suferea de astm cronic, încerca obsesiv să urce vulcanul Popocatépetl în fiecare weekend, nu ca recreere, ci ca pe un test de voință pentru luptătorul ce voia să devină – citind Marx, Engels, Lenin, și find atras în mod special de Mao Zedong și Revoluția Chineză – concluzionând că modelul chinez era mai aplicabil „indienilor și țăranilor” din America Latină decât cel sovietic.

Teoria marxist-leninistă îi oferea explicațiile pentru ceea ce văzuse în ultimii ani: exploatarea clasei muncitoare, imperialismul ca stadiu necesar al capitalismului monopolist, necesitatea dictaturii proletariatului pentru a apăra revoluția de contra-revoluția burgheză.

[Fig. 21. Cățărarea pe Vârful Popocatépetl]

În vara lui 1955, printr-un prieten comun exilat cubanez, Ernesto l-a întâlnit pe Fidel Castro.

Întâlnirea lor, a durat toată noaptea într-un apartament din Ciudad de México, a fost o recunoaștere reciprocă instantanee, Fidel avea nevoie de oameni hotărâți, disciplinați, dispuși să moară pentru revoluție, iar, Ernesto avea nevoie de o cauză concretă, de o armată revoluționară reală unde putea aplica teoriile pe care le studiase. (Castro, 2008)

După zece ore de discuții aprinse despre imperialism, revoluție, și strategia guerrillei, Ernesto s-a înrolat în expeditia care se pregătea să invadeze Cuba.

Din acel moment, Ernesto Guevara, medicul burghez argentinian, devenise Che Guevara, revoluționarul internaționist – porecla „Che” i-a fost dată de cubanezii din grup, care îi luau în râs accentul. (Guevara, 2006)

Ernesto a îmbrățișat porecla, transformând-o în emblemă a identității sale revoluționare, nu mai era argentinian sau cubanez, era latino-american, era revoluționarul ce nu ținea cont de granițe.

3. Intâlnirea Fidel-Che și formarea nucleului Mișcării 26 Iulie în exil

[Fig. 22. Fidel Castro (stânga), Raúl Castro (mijloc), Che Guevara (dreapta).]

În Ciudad de México, între vara lui 1955 și toamna lui 1956, un grup de aproximativ optzeci de revoluționari cubanezi – adunați în jurul lui Fidel Castro – s-au pregătit intens pentru lupta armată sub conducerea generalului spaniol Alberto Bayo.

Veteran al Războiului Civil Spaniol și expert în războiul de gherilă, Bayo a transmis experiența sa: tactici inspirate din luptele din Maroc – spargerea perimetrelor și infiltrația unităților mici – antrenamente extenuante de condiționare fizică – inclusiv drumeții în care luptătorii cățărau munții și coborau înapoi pentru a-și întări mușchii și echilibrul – și exerciții practice la poligonul „Los Gamitos”, unde tragerea pe ținte vii – curcani în mișcare – simula realitatea crudă a luptei… Antrenamentul era o construire a voinței revoluționare. (Castro, 2008; Anderson, 2010)

[Fig. 23. Fidel Castro exersând trasul în Mexic, în timpul pregătirilor pentru revolta din 1956.]

Che Guevara, deși îi era atribuit inițial rolul de medic al expediției, a cerut să fie inclus în toate exercițiile militare.

Disciplinat și neobosit, Che a ascuns severitatea astmului său, temându-se să nu fie exclus din misiune. Bayo, impresionat de strictețea și inteligența strategică, i-a încredințat funcția de „șef al personalului” la ferma unde se antrenau.

Che nu s-a oprit aici: în fiecare weekend, escalada vulcanii Popocatépetl – menționat anterior – și Ixtacihuatl pentru a-și întări rezistența, iar la lecțiile de tras la țintă a primit calificativul de „trăgător excelent”.

În această perioadă, radicalizarea lui ideologică a mers mână în mână cu pregătirea fizică. În scrisorile către mama sa, se semna „Stalin II”, reflectând adâncirea convingerilor sale marxist-leniniste. (Anderson, 2010)

Raúl Castro – fratele mai tânăr al lui Fidel și marxist-leninist convins – a jucat un rol decisiv în formarea teoretică a grupului.

[Fig. 24. Raúl Castro în jurul anilor 50-60 îmbrăcat cu uniforma Mișcării 26 Iulie.]

În discuțiile nocturne de după antrenamentele obositoare, Raúl și Che analizau Revoluția din Octombrie, strategiile lui Mao în războiul de gherilă și necesitatea unui partid de avangardă leninist pentru a conduce lupta de eliberare națională. (Anderson, 2010)

Fidel – deși influențat de aceste discuții – a menținut strategic o poziție publică naționalistă și anti-imperialistă, evitând eticheta de „comunist” care ar fi unit împotriva lor clasa mijlocie cubaneză și ar fi justificat o intervenție americană imediată – precum în cazul Guatemalei discutat anterior.

Tactica abordată de Fidel nu însemna lipsa de principii, ci înțelegerea materialist-istorică a condițiilor concrete ale revoluției cubaneze: unitatea tuturor forțelor anti-Batista era condiția prealabilă pentru răsturnarea dictaturii.

Un moment aproape fatal pentru întreaga expediție, a avut loc în iunie 1956, când poliția mexicană – informată de agenții lui Batista – a arestat majoritatea grupului, inclusiv pe Che și Fidel, la ferma San Miguel din Chalco.

În timp ce Fidel încerca să prezinte mișcarea ca una democratică și reformistă, Che, ca om periculos de onest, a declarat deschis în interogatorii convingerile sale comuniste și necesitatea luptei armate.

Deși gestul a pus în pericol misiunea, a reflectat integritatea ideologică a lui Che.

Fidel, în schimb, a demonstrat loialitate revoluționară: a refuzat să plece din Mexic fără Che, riscând întregul plan ca să își salveze camaradul.

Cei doi au fost eliberați după două luni de detenție, iar experiența a întărit încrederea reciprocă și unitatea grupului.

[Fig. 25. Fidel Castro (stânga), și Che Guevara (dreapta), în închisoarea Miguel Schultz din Ciudad de México, în iunie-iulie 1956. Cel mai probabil, aceasta este prima fotografie care îi arată împreună pe Castro și Guevara.]

În noiembrie 1956, pregătirile au culminat cu plecarea pe yacht-ul Granma din Tuxpan.

Optzeci și doi de bărbați s-au deghizat în oameni de afaceri de vârstă mijlocie – Che și-a schimbat chiar aspectul facial folosind proteze dentare – iar la masa de rămas bun, unii nu s-au recunoscut între ei.

Granma, un vas conceput pentru 20 de persoane, a fost periculos de mult de încărcat, scufundându-se atât de mult încât călătoria de 5 zile s-a prelungit la 7.

În haosul plecării din Tuxpan, Che și-a uitat inhalatorul pe malul râului – o greșeală care avea să-i complice dramatic viața în primele luni din Sierra Maestra. (Castro, 2008)

[Fig. 26. Iahtul Granma]

Ceea ce a urmat a fost începutul unei revoluții populare care a dovedit că popoarele opuse pot învinge imperialismul și dictatura prin organizare, disciplină de clasă și conștientizare ideologică.

Victoriile din Sierra Maestra nu au fost produsul unor „eroi” izolați, ci al unei legături naturale între teoria marxist-leninistă – în special prin contribuția lui Raúl și Che – și lupta concretă a țăranilor și muncitorilor cubanezi.

Revoluția cubaneză a devenit astfel un simbol internaționalist al posibilității eliberării naționale, inspirând mișcări din Angola până în Vietnam.

4. Mișcarea 26 Iulie (M-26-7) și structura acesteia

[Fig. 26. Steagul Mișcării 26 Iulie]

Narațiunea standard a revoluției cubaneze -promovată de mass-media occidentală și de istoria burgheză – reduce evenimentul transformator la o aventură a unui mic grup de luptători conduși de un lider carismatic, Fidel.

Această simplificare ascunde realitatea, revoluția cubaneză a fost posibilă datorită unei structuri organizatorice complexe, discipline revoluționare și capacității de a adapta tactica la condițiile specifice luptei de clasă în Cuba anilor ‘50. (Sweig, 2004)

Mișcarea 26 Iulie nu a fost o bandă spontană de rebeli, ci o organizație revoluționară rafinată, cu o împărțire clară a muncii și responsabilități bine definite.

„Pentru primele 17 luni de insurgență, majoritatea deciziilor privind tactica, strategia, alocarea resurselor […] erau luate de indivizi mai puțin cunoscuți din rețeaua urbană clandestină – nu de Che Guevara, Fidel Castro sau fratele lui, Raúl.” (Sweig, 2004).

Această realitate contrazice narațiunea eroizării individuale promovată de ideologia burgheză, ce preferă să ignore contribuția colectivă a mii de activiști de rând – în special a femeilor și a țăranilor.

Revoluția nu a fost „geniul” unui singur om, ci rezultatul concret al interacțiunii dintre teoria revoluționară adaptată la condițiile naționale concrete și organizarea disciplinată a maselor.

În Cuba lui Batista, unde dictatura controla orașele prin represiune brutală, iar zonele rurale predominau și erau greu de controlat, Mișcarea 26 Iulie a dezvoltat o „structură duală” (Sweig, 2004):

Forțele din „munți” (sierra), care construiau putere teritorială și militară.
Rețeaua din „câmpie/oraș” (llano), care organiza sabotajul economic, propagandă și grevele.

[Fig. 27. Forțele mișcărilor DRE și M-26-7 în timpul revoluției.]

Legătura dintre lupta din sate și cea din orașe a fost o necesitate: fără un „partid de avangardă” care să unească și să adapteze diferitele forme de luptă la realitățile concrete, revoluția nu putea învinge.

Înțelegerea acestei structuri organizatorice ne oferă lecții despre cum revoluțiile nu se câștigă prin acte eroice izolate, ci prin construirea de structuri capabile să mobilizeze masele, să reziste represiunii și să adapteze tacticile la evoluția situațiilor.

Revoluția cubaneză a fost, o victorie a organizării revoluționare asupra haosului spontaneității.

4.1. Dinamica Llano-Sierra și primele 17 luni

Istoria populară a revoluției cubaneze tinde să plaseze Sierra Maestra în centrul narațiunii de la început, prezentând guerilla din munți ca motorul revoluției și rețeaua urbană ca sprijin secundar – pe când în realitate, în primele 17 luni, rețeaua urbană a fost stâlpul ce avea să rezulte revoluția.

Din decembrie 1956 – când supraviețuitorii Granma s-au retras în Sierra – până în mai 1958 – când Armata Rebelilor devenise suficient de mare și de organizată pentru a fi forță militară – rețeaua urbană M-26-7, cunoscută sub numele de „Llano”, făcea aproape toate deciziile strategice majore. (Guevara, 2006)

Llano strângea fondurile prin donații de la simpatizanți din clasa mijlocie, prin contribuții forțate de la companii, și prin jafuri selective ale băncilor. Llano obținea recruți – tinerii urbani care urcau în Sierra după ce primeau instrucțiuni și itinerarii de la organizatorii din orașe. (Sweig, 2004)

Llano gestiona publicitatea internațională, organizând interviuri pentru ziariști străini cu Fidel în Sierra, cel mai faimos fiind cel cu Herbert Matthews de la New York Times în februarie 1957, un interviu ce a dovedit că Fidel era viu și că revoluția continua, contrazicând propaganda lui Batista.

[Fig. 28. Herbert Matthews și Fidel Castro, Februarie 1957.]

Dinamică aceasta crea tensiuni între cele două aripi ale mișcării:

Llano – ce era compusă în mare din profesioniști urbani, studenți, și muncitori organizați – avea o viziune strategică care viza o răscoală urbană generală, greva națională ca să paralizeze economia și să forțeze prăbușirea regimului prin presiune economică și politică.

Sierra – ce era compusă din luptători guerilla care luptau zilnic pentru supraviețuire în condiții extreme și care văzuseră pe pielea lor eficiența tacticilor de guerilla – credea că victoria va veni prin extinderea controlului militar teritorial și prin construcția puterii populare în zonele eliberate.

Fidel, se afla între aceste două viziuni și înțelegea că ambele erau necesare: fără Llano, Sierra nu avea resurse materiale și era izolată politic; fără Sierra, Llano nu avea forță militară capabilă să reziste represiunii armate a lui Batista. (Sweig, 2004)

Tensiunile create au forțat mișcarea să dezvolte strategii care combinau elemente și urbane și rurale… și presiune economică și cucerire militară, și sabotaj descentralizat și atacuri coordonate.

4.2. Conducerea politică: Frank País, René Ramos Latour și Celia Sánchez

La vârful conducerii se afla conducerea politică, numită Dirección Nacional, care coordona activitățile și lua deciziile majore.

Conducerea era o rețea da de lideri cu responsabilități specifice care comunicau constant și dezbăteau direcția mișcării, Fidel Castro era liderul, figura publică și vocea politică a revoluție. Deciziile majore erau discutate intens cu ceilalți membri ai conducerii, Fidel fiind pus deseori în minoritate.

Alături de Fidel, doi oameni erau absolut cruciali pentru funcționarea mișcării în primii ani: Frank País García – coordonatorul rețelei urbane și numit „celălalt comandant” – și Celia Sánchez Manduley – arhitecta fără de care comunicarea și aprovizionarea nu ar fi fost posibile.

Frank País García, născut în decembrie 1934 în Santiago de Cuba, era profesor baptist și organizator genial care a transformat M-26-7 dintr-o conspirație din provincia Oriente într-o organizație națională cu structură celulară capabilă să opereze sub radarul autorităților în toate orașele majore ale Cubei.

[Fig. 29. Frank País García]

Frank provenea dintr-o familie religioasă, primind astfel o educație puritană care i-a insuflat disciplina și abilități organizatorice extraordinare. Acesta vedea lupta împotriva lui Batista ca datorie morală absolută, iar „teologia eliberării” pe care o practica – deși nu formulată în termeni marxisti – era compatibilă cu etica revoluționară.

El fusese printre primii organizatori ai M-26-7 în Santiago și jucase rol crucial în pregătirea răscoalei urbane care trebuia să coincidă cu debarcarea Granma în decembrie 1956. Răscoala deși a eșuat să declanșeze revolta sperată, i-a demonstrat capacitatea ce organizare a rețelei urbane și a distras temporar forțele lui Batista, permițând supraviețuitorilor Granma să scape în Sierra. (Anderson, 2010)

După debarcarea catastrofală a Granma, Frank a restructurat complet M-26-7, transformând-o dintr-o organizație informală, într-o rețea cu structură celulară unde fiecare membru cunoștea doar câteva contacte directe, astfel încât capturarea și torturarea unui individ nu putea compromite întreaga organizație. (Sweig, 2004)

Frank însăși coordona celulele din peste 50 de orașe și sate, gestiona fluxurile de bani și arme, și lua decizii strategice despre când și unde să lovească pentru impact maxim. Era expert în sabotaj economic, înțelegând că distrugerea infrastructurii economice, în special a industriei zahărului, afecta direct profiturile burgheziei compradore și ale companiilor americane, creând presiune economică pe regimul lui Batista.

Sub coordonarea lui, celulele M-26-7 incendiau depozite de zahăr, sabotau linii electrice, atacau rafinării și fabrici, și executau oficiali corupți ai regimului, transformând orașele cubaneze în zone de luptă urbană unde Batista nu mai avea control total.

În iulie 1957, la vârsta de 22 de ani, Frank a fost trădat de un informator și ucis de poliția lui Batista în stradă, fără proces… fără nimic.

[Fig. 30. Demonstrația de la înmortmântarea lui Frank País García]

Moartea sa a provocat o demonstrație spontană masivă în Santiago – unde cel puțin 60.000 de cubanezi au ieșit în stradă la înmormântarea sa – sfidând interdicția din partea guvernului și transformând înmormântarea într-o demonstrație anti-regim – demonstrația aceasta a arătat că M-26-7 nu era o mișcare de extremiști ci o mișcare cu sprijin real și mai ales, popular. (Stout, 2013)

După moartea lui, coordonarea rețelei urbane a fost preluată de René Ramos Latour, cunoscut sub numele de„Daniel”, inginer de profesie și strateg militar cu o viziune radicală despre cum să intensifice presiunea asupra regimului.

[Fig. 31. René Ramos Latour sau „Daniel”.]

Daniel era susținător al strategiei războiului total, care implica sabotaj economic menit să forțeze o grevă generală națională care să paralizeze complet economia cubaneză și să facă imposibilă continuarea guvernării de către Batista, crezând că simpla extindere a controlului luptătorilor guerilla în Sierra nu era suficientă pentru a înfrânge regimul ce controla orașele și economia – predicând că era nevoie de o strategie care să lovească capitalismul cubanez în inimă: producția de zahăr, electricitatea, transporturile, comunicațiile. (Anderson, 2010)

Sub el, sabotajul economic a devenit sistematic și coordonat la nivel național, transformându-se dintr-o tactică de hărțuire într-o strategie de distrugere economică – acesta a fost ucis în luptă în iulie 1958, viziunea sa influențând profund ultimele etape ale revoluției.

Celia Sánchez Manduley, ocupa o poziție unică în conducerea M-26-7, fiind singura persoană care făcea legătura constantă între Llano și Sierra, între deciziile strategice și implementarea lor practică.

[Fig. 32. Celia Sánchez Manduley în timpul revoluției cubaneze.]

Născută în 1920 în Media Luna, Celia provenea dintr-o familie de clasă mijlocie, tatăl ei fiind medic respectat în comunitate. A avut acces la educație superioară – ceva rar pentru o femeie în Cuba anilor ‘40 – abandonând-o în urma unui conflict cu institutul din Manzanillo – acesta fiind primul gest al non-conformismului ei – și fusese activistă în Partidul Ortodoxo înainte de lovitura de stat a lui Batista. (Stout, 2013)

După lovitura militară, Celia a aderat la atacul de la Moncada, dar nu a participat direct la atac.

Când Fidel a fost eliberat din închisoare în 1955 și a plecat în exil în Mexic, Celia a rămas în Cuba, organizând rețelele clandestine ce urmau să aprovizioneze expeditia Granma.

Ea a coordonat aprovizionarea cu arme, muniție, medicamente, și alimente în lunile critice de după debarcarea catastrofală, negociind cu țăranii locali, organizând curieri care traversau liniile militare riscându-și viața, și păstrând comunicația între Sierra Maestra și rețelele urbane într-o perioadă când orice scrisoare interceptată putea duce la arestări în masă. (Stout, 2013)

[Fig. 33. Celia Sánchez Manduley, Fidel Castro și Haydeé Santamaría Cuadrado, El Naranjo, Sierra Maestra, mai 1958.]

În primăvara lui 1957, Celia s-a alăturat fizic rebelilor în Sierra, devenind prima femeie soldat permanentă din Armata Rebelă și mâna dreaptă a lui Fidel în toate deciziile operaționale majore.

Rolul ei nu era decorativ sau de „secretară” – precum sugerează istoria burgheză reducând-o la „însoțitoare”, „secretară” sau „amanta” lui Fidel -, ea gestiona comunicațiile interne și externe, ținea jurnale detaliate ale operațiunilor militare ce serveau ca arhivă istorică și ca instrument de planificare, coordona întâlnirile cu delegații din orașe și cu ziariști străini, și planifica logistica campaniilor militare, asigurându-se că fiecare coloană avea muniție, medicamente, și alimente suficiente înainte de a pleca în operațiuni. (Stout, 2013)

Fidel avea încredere absolută în ea și se consulta constant cu Celia înainte de a lua decizii majore.

După victorie, Celia a devenit secretar al Consiliului de Stat, una dintre cele mai puternice figuri din guvernul revoluționar, și cea mai apropiată persoană de Fidel până la moartea ei în 1980.

[Fig. 34. Celia Sanchez este onorată cu funeralii de stat.]

Fidel a descris-o ca fiind „cea mai autentică floare a Revoluției”, confirmând în scrisorile lor private că ea era „indispensabilă pentru supraviețuirea lui” și motorul revoluției. (Stout, 2013)

4.3. Ejército Rebelde, comandanții și primii recruți

Sub conducerea politică (Dirección Nacional) se găsea Ejército Rebelde – Armata Rebelă – organizată în coloane mobile comandate de ofițeri promovați din rândurile soldaților pe bază de merite militare demonstrate în luptă – nu pe bază de origine de clasă, educație formală, sau vechime în mișcare. (Guevara, 2020)

[Fig. 35. Membrii Armatei Rebele în 1957.]

Meritocrația aceasta militară era radicală pentru Cuba anilor ‘50, unde armata lui Batista era dominată de ofițeri din familii privilegiate care cumpărau promovările prin relații și mită. În Armata Rebelă, un țăran analfabet putea deveni comandant dacă demonstra curaj, disciplină, și capacitate de a conduce oameni în luptă. (Castro, 1953, 2008)

Raúl Castro – fratele mai mic al lui Fidel și prezentat anterior – comanda Al Doilea Front Răsăritean, deschis în martie 1958 pentru a extinde controlul rebelilor în provincia Oriente. Raúl era organizator militar excelent, disciplinat, metodic, și marxist-leninist convins – o influență care va fi crucială după victorie în orientarea revoluției spre socialism.

Che Guevara – deși inițial medic al expeditiei – s-a dovedit un luptător excepțional și a fost promovat comandant de coloană în iulie 1957, primind gradul de comandant și conducerea Coloanei 4.

Camilo Cienfuegos comanda Coloana 2 – în ofensiva finală spre vest, fiind poreclit „Héroe de Yaguajay” (Eroul de la Yaguajay) – precum și primele grupuri de luptători – fiind numit „Señor de la Vanguardia” pentru curajul său.

Juan Almeida Bosque, născut în 1927, afro-cubanez din familie proleteră, zidar de profesie, a fost unul dintre cei mai importanți comandanți ai revoluției – deși istoria occidentală îl ignoră în favoarea figurilor mai „fotogenice” precum Che sau Camilo. (Anderson, 2010)

[Fig. 36. Fidel Castro și Juan Almeida Bosque în 1957/1958.]

Juan fusese printre puținii care au participat atât la atacul de la Moncada din 1953, cât și la expeditia Granma din 1956, supraviețuind ambelor catastrofe și demonstrând o rezistență fizică și mentală puternică.

Juan a comandat Coloana 3 și a participat la majoritatea operațiunilor militare majore, prezența sa în conducerea militară era simbolică și materială în același timp.Simbolică pentru că demonstra că revoluția era anti-rasistă în practică nu doar în vorbe, promovând un afro-cubanez din clasa muncitoare la cel mai înalt nivel militar, și materială pentru că Juan era comandant competent, respectat de trupe, și crucial în menținerea moralului și disciplinei.

După victorie, Juan a devenit unul dintre cei mai înalți oficiali ai statului cubanez, servind ca vicepreședinte timp de decenii, și scriind poezie revoluționară care combina influențe afro-cubaneze cu teme socialiste. (Anderson, 2010)

Guillermo García Frías de multe ori omis din istoria revoluției dar foarte important, a fost primul țăran care s-a alăturat rebelilor în Sierra Maestra, transformându-se dintr-un ghid local într-un comandant militar de rang înalt.

[Fig. 37. Guillermo García Frías la a 96-a aniversare.]

Guillermo era țăran sărac din zona Sierra Maestra cunoscând fiecare cărare și ascunziș din munți. Când a auzit că un grup de rebeli supraviețuise dezastrului Granma și se ascundea în munți, a decis pe cont propriu să-i caute și să-i ajute.

Fără instruire militară, fără educație, dar cu o cunoaștere a terenului și cu loialitate absolută față de cauză, Guillermo a creat primele rute sigure de trecere pentru rebeli, ghidându-i prin teren inaccesibil unde armata lui Batista nu putea să-i urmărească eficient. (Anderson, 2010; Fidel, 2008; Guevara, 2006)

Pe măsură ce luptătorii guerilla progresau, Guillermo a învățat tactici militare direct în luptă și a fost promovat comandant, conducând operațiuni în zona sa natală.

Vreau să remarcăm că povestea lui Guillermo arată că revoluția nu era un proiect al intelectualilor impus cu forța asupra țăranilor, ci o mișcare în care țăranii însăși deveneau activi, luând inițiativa și ajutând la cursul evenimentelor.

4.4. Rețeaua urbană (Llano)

Alături de Sierra – Armata Rebelă –, Llano – rețeaua urbană – avea un rol crucial ce este adesea subestimat sau complet ignorat în narațiunile care glorifică doar luptători guerilla din munți reducând impactul lor în revoluție.

Llano organiza sabotaj economic, atacuri asupra instalațiilor guvernamentale, greve de muncitori, distribuirea de propagandă, și, aproviziona guerilla cu arme, muniție, medicamente, și recruți.

Fără Llano, Sierra ar fi murit de foame și de lipsă de muniție în primele luni. (Anderson, 2010)

În același timp, Llano era o forță ce transforma orașele în zone de luptă urbană unde regimul lui Batista nu mai avea control total – membrii riscau constant arestarea, tortura, și execuția, trăind sub identități false, schimbând locuințele frecvent, și operând în celule mici pentru a minimiza daunele în caz de capturare. (Sweig, 2004; Stout, 2013)

De exemplu femeile M-26-7 au transformat moda anilor ‘50 într-o armă, exploatând sexismul epocii pentru a transporta arme și explozivi sub nasul autorităților – fustele largi și populare din acea perioadă datorită influenței modei americane, ofereau spațiu perfect pentru ascunderea armelor, muniției și explozivilor. (Stout, 2013)

Eugenia Verdecia, a transportat 300 de gloanțe pentru arme și 9 bucăți de dinamită sub fustele sale, străbătând posturi de control ale armatei care nu îndrăznea să perchezitioneze o „doamnă respectabilă” din clasa mijlocie – soldații lui Batista, educați într-o cultură profund patriarhală și sexistă, presupuneau că femeile „decente” nu puteau fi revoluționare periculoase, iar idea de a ridica fustele unei femei pentru perchiziție părea obscenă și de neconceput.

Ana Irma Escalona a purtat 20 de bandoliere înfășurate în jurul șoldurilor, fiecare bandolieră încărcată cu gloanțe, ascunse sub fuste largi care o făceau să pară doar puțin mai voluminoasă decât normal – Ana făcea călătorii regulate din Havana spre Sierra Maestra, urcând muniție pe poteci de munte în condiții extenuante și riscându-și viața la fiecare călătorie.

Aceste femei au fost soldați logistici care exploatau inteligent contradicțiile sexismului structural al societății cubaneze: exact aceleași norme patriarhale care le oprimau în viața de zi cu zi le ofereau acum acoperire perfectă pentru activități revoluționare.

Lidia Doce și Clodomira Acosta erau legătura primară între Sierra și Llano, erau curierii ce transportau comenzi scrise de Fidel către coordonatorii urbani, banii colectați în orașe către luptătorii guerilla, și informații strategice în ambele direcții.

[Fig. 38. Clodomira Acosta și Lidia Doce]

Munca lor era atât de importantă pentru funcționarea coordonată a mișcării încât fiecare călătorie între Havana și Sierra Maestra era o chestie de viață sau moarte pentru revoluție – ele traversau sute de kilometri, trecând prin posturi de control militare, ascunzând documente în haine sau în corpul lor, memorând mesaje pentru a nu lăsa probe scrise în caz de capturare. (Guevara, 2006)

Când au fost în cele din urmă capturate de forțele lui Batista în septembrie 1958 – la doar câteva luni înainte de victorie – au fost supuse torturii brutale pentru a dezvălui numele contactelor, locațiile bazelor rebele, și planurile operațiunilor viitoare.

Nu au vorbit niciodată, după o tortură sadică, au fost puse în saci cu nisip şi înecate în mare, trupurile lor rămânând dispărute până astăzi. (Guevara, 2006; Stout, 2013)

Moartea lor era un mesaj din partea regimului către toate femeile din mișcare, dar mesajul e eșuat să intimideze ba dimpotrivă, martirul Lidiei și Clodomirei au inspirat și mai multă rezistenșă, transformându-le în simboluri ale devotamentului revoluționar – fără curierii ca Lidia și Clodomira, comunicațiile ce coordonau atacurile și aprovizionarea ar fi fost imposibile.

Lilia Ramírez, lucra la centrala telefonică din Santiago, era agent de contra-inteligență cu o acoperire perfectă. De la postul ei, Lilia monitoriza conversațiile telefonice ale poliției și armatei, ascultând în timp real discuțiile despre operațiunile planificate, locațiile unde urmau să fie făcute arestări, și mișcările trupelor.

Informațiile pe care le furniza M-26-7 permiteau rebelilor și activiștilor urbani să evite să fie prinși, să modifice planurile în ultima clipă, și să anticipeze tacticile regimului.

Faustino Pérez, supraviețuitor al debarcării Granma și unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Fidel, era coordonatorul principal al M-26-7 în Havana, cea mai grea și mai periculoasă poziție din întreaga rețea urbană. (Anderson, 2010)

Havana era capitala, orașul cu cea mai mare concentrare de poliție secretă, informatori, și trupe militare, organizarea în Havana însemna operarea sub supravegherea constantă, unde până și cea mai mică greșeală putea duce la capturarea întregii celule.

Faustino coordona sabotajul economic în capitală, atacurile asupra instalațiilor guvernamentale, și pregătirea pentru greva generală – care deși a eșuat în aprilie 1958, a demonstrat capacitatea mișcării de a mobiliza mii de muncitori simultan. (Zweig, 2004)

Vilma Espín Guillois, era inginer chimist, una dintre puținele femei cu educație universitară tehnică în Cuba, și folosea cunoștințele sale pentru a produce bombe artizanale pentru sabotaj urban.

[Fig. 39. Celia Sánchez (stânga) și Vilma Espin (dreapta)]

Vilma fabrica explozibil improvizat din materiale disponibile pe piață, proiecta dispozitive de temporizare pentru a permite activiștilor să plaseze bombele și să scape înainte de explozie, și antrena alți membri ai rețelei în tehnici de sabotaj. (Randall, 1974)

După ce rețelele urbane au fost decimate de represiunea lui Batista în 1957-1958, Vilma s-a alăturat rebelilor în Sierra – unde s-a și căsătorit cu Raúl Castro.

După victorie, Vilma a fondat și condus Federația Femeilor Cubaneze, organizație de masă care a luptat pentru egalitatea de gen, educația femeilor, accesul la avort și planificare familială, și integrarea deplină a femeilor în forța de muncă și viața politică. (Randall, 1974)

Haydée Santamaría Cuadrado, fusese una dintre puținele femei participante la atacul de la Moncada în 1953, a fost capturată și torturată de forțele lui Batista, care i-au prezentat ochiul fratelui său ucis și testiculele logodnicului său executat într-o încercare sadică de a o face să vorbească și să trădeze atacul – aceasta a supraviețuit și a continuat ca organizatoare urbană, coordonând celule în Havana și în alte orașe. (Castro, 1953)

După victorie, a fondat Casa de las Américas – instituție culturală dedicată promovării literaturii și artei revoluționare latino-americane.

[Fig. 40. Haydée Santamaría Cuadrado în biroul său de la Casa de las Américas.]

Armando Hart Dávalos, avocat și organizator urban, coordona logistica M-26-7 în Havana, riscând arestarea zilnic și operând sub multiple identități false.

El gestiona fluxurile de bani, distribuia instrucțiuni către celule, și asigura că fiecare sector al rețelei urbane avea resursele necesare pentru a-și îndeplini sarcinile.

După victorie, a devenit ministru al Educației, apoi al Culturii, implementând reforma educațională masivă care a transformat Cuba din țara cu analfabetism de peste 40% în zonele rurale în națiunea cu alfabetizare aproape universală în doar câțiva ani.

[Fig. 41. Armando Hart la Congresul Național de Alfabetizare – Arhiva Granma]

4.5. Milițiile de țărani, Crescencio Pérez și ancora din munți

Supraviețuitorii debarcării catasfrofale a Granma își datorează viața unei rețele pre-organizate de țărani conduși de Crescencio Pérez, lider precarista, șofer de camion, și patriarh local – care avea, conform legendei locale și a mărturiilor din perioada, aproximativ 80 de copii din multiple relații și căsătorii. (Anderson, 2010)

[Fig. 42. Crescencio Pérez, împreună cu membrii trupei sale. În stânga, fiii săi Sergio și Ignacio Pérez.]

Crescencio era figură respectată și temută în Sierra Maestra, un om care cunoștea fiecare familie, fiecare cărare, fiecare ascunzătoare din munți, și care avea influență asupra comunităților țărănești datorită rețelei sale extinse de rude și clienți.

Crescencio fusese precarista, adica țăran fără titlu legal de proprietate ce trăia pe pământ ocupat ilegal expus constant riscului de expulzare de către latifundiari sau stat. Această experință îl făcuse ostil sistemului existent și simpatizat de orice forță care promitea redistribuire a pământului.

Când a auzit că rebelii lui Fidel supraviețuiseră și se ascundeau în munți, Crescencio a folosit rețeaua sa de familie extinsă pentru a crea ceea ce rebelii numeau „Miliția Fermierilor” [Farmer’s Militia], o miliție din țăranii care cunoșteau fiecare cărare din Sierra Maestra și care puteau ghida, ascunde, și aproviziona rebelii.

După masacrul de la Alegría de Pío, când Fidel și supraviețuitorii rătăceau dezorientați, fără apă, fără mâncare, și urmăriți de patrule militare, ghizii lui Crescencio i-au găsit, i-au ascuns în case sigure improvizate din colibe țărănești, și i-au condus pe rute cunoscute doar de localnici, evitând astfel drumurile principale și punctele de patrulă militare. (Anderson, 2010)

Fără această rețea pre-organizată, revoluția ar fi murit în decembrie 1956, înainte să apuce să înceapă cu adevărat.

Crescencio nu a devenit comandant militar sau figură publică a revoluției, preferând să rămână în umbră și să își continuie rolul de organizator local, însă contribuția lui fost de o importanță maximă – transformând Sierra Maestra dintr-un teren străin și periculos într-o bază prietenoasă unde rebelii puteau supraviețui, se puteau recupera, și se puteau reorganiza.

Țăranii din rețea nu doar că tolerau prezența rebelilor, ci se alăturau activ luptei, ofereau informații despre mișcările armatei, sabotau operațiunile militare ale lui Batista oferind direcții false sau ascunzând dovezi, și recrutau propriii fii în Armata Rebelă. (Anderson, 2010)

4.6. Platonul Mariana Grajales, prima unitate feminină de luptă

În septembrie 1958, când victoria încă era incertă și când Armata Rebelă se extindea căutând sute de recruți noi, Fidel a luat decizia controversată de a forma Platonul Mariana Grajales [Pelotón Mariana Grajales] – prima unitate de luptă formată doar din femei a Armatei Rebele.

[Fig. 43. Fidel Castro cu membrii Mariana Grajales în 1958. El se află între Teté Puebla, în stânga, și comandanta Isabel Rielo.]

Până atunci, femeile din M-26-7 serviseră în roluri esențiale dar adesea invizibile: curier, organizatoare urbane, producătoare de bombe, infirmiere, și coordonatoare logistice, câteva femei luptaseră alături de bărbați în operațiuni militare, dar nu exista o unitate feminină de luptă.

Comandanții bărbați erau sceptici, mulți argumentând că femeile nu puteau fi soldați de front din cauze biologice, că nu aveau forța fizică necesară pentru marșuri lungi cu echipament greu, că ar deveni povară în luptă, și că prezența lor ar distrage sau ar demoraliza soldații bărbați. (Castro, 2008; Randall, 1974)

Aceste argumente reflectau prejudecățile sexiste înrădăcinate în cultura cubaneză patriarhală din acea perioadă.

Fidel a decis să demonstreze printr-un experiment că aceste prejudecăți erau false selectând personal un grup de aproximativ 13 femei antrenândule personal în strategii militare, folosirea armelor, și disciplină – antrenamentul era la fel de dur ca pentru bărbați, fără nicio concesie sau tratament preferențial. (Castro, 2008)

După luni de antrenament, Fidel a notat în discuții cu liderii comandanți: „Marianas sunt mai disciplinate decât mulți bărbați. Niciuna dintre ele nu a fugit vreodată din luptă.” (Randall, 1974)

Formarea platonului n-a fost făcută pentru „incluziune sau propagandă” ci pentru recunoașterea materială a contribuțiilor esențiale a femeilor la revoluție și anticiparea transformărilor sociale radicale ce aveau să vină după victorie.

Revoluția cubaneză – deși a fost condusă în mare parte de bărbați în pozițiile cele mai vizibile – a fost revoluția în care femeile au jucat un rol activ și decisiv, nu ca ajutoare pasive, ci ca organizatoare, luptătoare, precum și strategiste.

Această participare masivă a femeilor a creat baza pentru transformările de după revoluție: reformele care au garantat drepturi reproductive, acces la educație și muncă, și, eventual, în 2022, legalizarea căsătoriei între persoane de același sex și drepturilor LGBTQ+. (Reuters, 2022; Them, 2025)

Revoluția nu putea fi patriarhală și emancipatoare în același timp, participarea activă a femeilor în lupta armată a forțat mișcarea să își confrunte propriile contradicții sexiste și să înceapă, chiar înainte de victorie, procesul de transformare a relațiilor de gen.

2c. De la Moncada la victorie

Înainte să prezentăm revoluția, trebuie să începem de la punctul de cotitură.

Reamintim din nou de atacul asupra cazărmii Moncada din 26 iulie 1953, din 160 de atacatori, peste 60 au fost torturați și executați, restul capturați sau uciși în luptă.

În sala de judecată, Fidel a transformat înfrângerea într-o victorie politică prin pledoaria sa de patru ore, „Istoria mă va absolvi”, care prezenta programul social al revoluției: redistribuirea pământului, naționalizarea utilităților controlate de străini, locuințe pentru muncitori, combaterea șomajului, educație și sănătate universale.

Fidel a fost condamnat la 15 ani, dar fost eliberat în mai 1955, după două luni de la eliberare plecând în exil în Mexic pentru a pregăti o noua expediție care, deși va începe la fel de prost, va duce în cele din urmă la victorie.

[Fig. 44. Fidel Castro și alți atacatori de la Moncada după eliberare.]

1. Granma și nașterea Armatei Rebele (1956)

În noiembrie 1956, 82 de bărbați au îmbarcat pe Granma, yacht periculos de supraîncărcat, conceput pentru 20 de pasageri dar forțat să transporte mai mult de patru ori capacitatea sa.

Călătoria trebuia să dureze 5 zile dar s-a prelungit la 7, debarcând și la Playa Las Coloradas pe 2 decembrie. Debarcarea a fost haotică… în plină zi, în mlaștini, ratând complet sincronizarea cu răscoala lui Frank País din Santiago. (Anderson, 2010)

Pe 5 decembrie, la Alegría de Pío, forțele lui Batista au măcelărit expediția… Din 82 de oameni, doar aproximativ douăzeci au supraviețuit pentru a se reuni în săptămânile următoare în Sierra Maestra – presa anunțând că Fidel fusese ucis și revoluția zdrobită. (Ferrer, 2022)

Când Fidel s-a întâlnit cu micul grup de supraviețuitori epuizați și demoralizați – mulți gata sa abandoneze revoluția – a declarat cu o încredere care părea complet detașată de realitate:

„Acum da, am câștigat războiul! Suntem doar câțiva cu puști, dar suntem suficienți!” (Castro, 2008)

[Fig. 45. Fidel Castro alături de luptătorii guerilla ce au venit să i se alăture.]

Această încăpățânare nu era optimism, ci înțelegerea unui principiu fundamental: victoria nu depindea de raportul de forța numerică la un moment dat, ci de capacitatea de a transforma contradicțiile sociale existente vremii în putere organizată.

Cuba era plină de contradicții: milioane de țărani fără pământ, muncitori exploatați, tineri educați fără viitor, o burghezie compradoră care trăda interesele naționale, un dictator brutal susținut de imperialism.

Toate contradicțiile acestea nu dispăruseră pentru că Granma eșuase, ele rămâneau acolo, așteptând să fie mobilizate de o forță organizată care să le ofere direcție și conducere.

Fidel înțelegea că rolul revoluționarilor nu este să creeze nemulțumirea – care exista bineîneles deja în condițiile materiale – ci să o transforme din furie „imprășiată” în acțiune colectivă organizată.

2. Sierra Maestra și construcția puterii duale (1957-1958)

Sierra Maestra oferea mai mult decât adăpost tactic, lanțul muntos era populat de zeci de mii de țărani săraci – precaristas – care trăiau în mizerie extremă pe pământuri pe care le lucrau dar nu le dețineau. (Anderson, 2010)

Aceștia reprezentau cea mai revoluționară clasă a Cubei în condițiile de exploatare agrară extremă – o masă de oameni fără nimic de pierdut și totul de câștigat printr-o transformare radicală a societății.

Dar simpla prezență militară a rebelilor nu era suficientă, precum scria Lenin în „Ce-i de făcut?”, masele nu devin revoluționare spontan, ci prin experiență directă că o alternativă la sistemul existent este posibilă și funcționează.

Țăranii cubanezi suferiseră decenii de promisiuni goale de la politicieni burghezi care câștigau alegeri vorbind despre reformă agrară și apoi nu făceau nimic, astfel rebelii trebuiau să demonstreze prin practică, nu prin vorbe, că reprezentau ceva diferit.

De la primele luni în Sierra, Mișcarea 26 Iulie a implementat ceea ce Fidel numea „reforma agrară în miniatură” – sau începutul construcției puterii duale. (O’Connor, 1970)

Puterea duală: situația când vechea putere de stat burgheză încă există, dar o nouă putere proletară alternativă începe să funcționeze în paralel în anumite teritorii sau sectoare, creând o situație insustenabilă care trebuie rezolvată prin victoria uneia sau dispariția celeilalte.

În zonele controlate de rebeli, pământul latifundiarilor absenți era confiscat imediat și distribuit țăranilor care îl lucrau, contractele de arendă abuzive erau abolite prin decretul rebelilor, tăranii primeau titluri de proprietate rudimentare – scrise pe hârtie improvizată, dar care reprezentau pentru ei prima formă de securitate pe care o cunoscuseră vreodată. (Guevara, 2006; Castro; 1989)

Redistribuirea nu era propagandă ce avea să fie folosită în viitor, ci transformare materială care avea loc chiar atunci. Țăranii care primeau pământul deveneau aliați naturali ai revoluției nu din ideologie, ci din interes de clasă concret și material – victoria rebelilor însemna păstrarea pământului, înfrângerea lor însemna revenirea latifundiarilor.

Alături de redistribuirea pământului, rebelii organizau servicii de bază pe care statul cubanez nu le oferise niciodată.

Che Guevara a înființat primul spital de campanie în vara lui 1957, rudimentar dar funcțional. Pentru țăranii care nu văzuseră niciodată un medic, spitalul era dovadă că rebelii nu doar promiteau, ci construiesc o societate nouă chiar în mijlocul războiului.

Che trata nu doar rebeli răniți, ci și civilii din comunități: copii cu disenterie, paraziți intestinali, infecții. În jurnalele lui scriind că medicul guerilla trebuie să înțeleagă că cea mai bună medicină este prevenția prin schimbarea condițiilor sociale care produc boala. (Guevara, 2003; Anderson, 2010)

[Fig. 45. Che Guevara în timp ce extrage un dinte, mai 1957.]

Aici putem vedea aplicarea materialismului istoric: bolile țăranilor nu erau tragedii individuale sau soarta lor, ci produse ale unui sistem economic care îi ținea în sărăcie și lipsă de acces la sănătate. Tratamentul medical imediat era necesar, dar insuficient – transformarea sistemului era singura soluție pe termen lung.

Educația schimba și mai profund relația dintre rebeli și populație, în zonele controlate au fost deschise școli improvizate pentru copiii țăranilor, soldații rebeli alfabetizați predând alfabetul și matematica de bază.

Pentru comunități unde copiii munceau în câmpuri de la 6-7 ani și unde analfabetismul era aproape universal, aceste școli reprezentau ceva revoluționar nu doar în sens politic, ci în sens material – accesul la cunoaștere care fusese monopolizat de clasa dominantă. (Castro, 2008; MacGaffey, 1962)

„Ideile clasei dominante […] nu sunt altceva decît expresia ideală a relaţiilor materiale dominante […] ele sunt deci expresia relaţiilor care fac ca o anumită clasă să fie dominantă şi, prin urmare, sunt ideile dominaţiei ei. Indivizii care alcătuiesc clasa dominantă posedă, printre altele, şi conştiinţă şi, prin urmare, gândesc; întrucât ei domină ca clasă şi determină întregul cuprins al epocii istorice respective, se înţelege de la sine că ei fac acest lucru în toate domeniile, prin urmare ei domină şi ca oameni care gândesc, ca producători de idei şi reglementează producţia şi repartiţia ideilor epocii lor, ceea ce înseamnă că ideile lor sunt ideile dominante ale epocii.” (Marx & Engels, 1958)

Burghezia cubaneză menținea controlul nu doar prin proprietatea asupra pământului și fabricilor, ci și prin monopolul asupra educației. Doar copiii elitei aveau acces la școli bune, în timp ce copiii țăranilor rămâneau analfabeți, incapabili să organizeze rezistență prin scris și citit. (Ferrer, 2022)

Alfabetizarea în Sierra era o armă de clasă – țărani educați sunt mai greu de controlat, mai capabili să își înțeleagă propria exploatare, mai capabili să se organizeze.

Strategia militară aplicată de rebeli demonstra înțelegerea practică a principiilor pe care Mao le teoretiza, guerilla nu era o simplă tactică militară, ci o formă de război de clasă care permitea numărului mic de luptători să învingă un număr mare prin mobilizarea populației și transformarea terenului în aliat. (Guevara, 2020)

Rebelii evitau confruntările directe cu forțe mari, preferând ambuscade rapide, atacuri-surpriză, retrageri în teren inaccesibil, fiecare victorie mică aducea arme capturate, muniție, și cel mai important, dezertori – soldații capturați erau tratați corect, nu torturați sau executați.

Che insista asupra acestei politici: tratamentul corect al prizonierilor ca armă politică care subminează coeziunea armatei inamice. Un soldat care știe că nu va fi torturat dacă e capturat este mai probabil să dezerteze decât să lupte până la moarte. (Guevara, 2006)

[Fig. 46. Luptătorii guerilla alături de Fidel Castro, Che Guevara și Camilo Cienfuegos, în Septembrie 1957.]

Mulți soldați săraci ai lui Batista erau ei înșiși țărani recrutați cu forța, fără vreun interes să lupte de partea lui, când erau capturați de rebeli, li se dădea de mâncare, li se tratau rănile, și le era explicat de ce luptă rebelii.

În februarie 1958, Radio Rebelde începe transmisiunile din Sierra Maestra – într-o țară unde Batista controla presa, radio era armă contra-hegemoniei.

Batista putea pretinde în ziare că rebelii sunt teroriști, dar Radio Rebelde transmitea realitatea: victorii militare, interviuri cu țărani care primiseră pământ, chemări la greve în orașe.

Pentru mii de cubanezi care ascultau în secret, aceste transmisiuni demonstrau că narațiunea oficială era minciună și că o altă realitate era posibilă, radio-ul crea sentimentul că victoria era inevitabilă și mobiliza masele de oameni. (Guevara, 2006)

[Fig. 47. O stație Radio Rebelde în 1958, provincia Oriente, Cuba – Colecția de Studii Latino-Americane.]

Pe măsură ce 1958 trecea, în Sierra funcționa o puterea duală, autoritățile lui Batista nu mai aveau controlul total, iar rebelii administrau justiția, organizau producția agricolă și colectau impozite.

Țăranii văzuseră că promisiunile nu erau goale… pământul chiar era redistribuit, școlile funcționau, medicul trata bolile.

Experiență aceasta materială câștiga loialitatea lor – când armata lui Batista încerca să pătrundă în zonele rebele, se confrunta nu doar cu luptătorii guerilla, ci cu toată populația care își apăra propria putere nou-construită. (Guevara, 2006)

La final de Iunie 1958, Batista a lansat Operațiunea Verano cu peste 10.000 de soldați pentru a distruge cei 300 de luptători guerilla.

[Fig. 48. Fulgencio Batista în martie 1957, stând lângă o hartă a munților Sierra Maestra, unde se aflau rebeli.]

În teorie, victoria era garantată… în practică, ofensiva s-a dovedit dezastruoasă pentru forțele lui Batista. Rebelii, cunoscând terenul și susținuți de populație, au învins trupele prin ambuscade constante, atacuri asupra aprovizionării, fără a se băga în bătălii directe. (Anderson, 2010)

După o lună și două săptămâni, operațiunea a fost abandonată, armata pierduse peste 1000 de soldați datorită dezertării și luptelor, iar cantități masive de arme au fost capturate.

Eșecul ofensivei marca momentul în care raportul de forțe s-a inversat total, nu datorită numerelor, ci politic și psihologic, armata lui Batista realizând că nu putea învinge, iar rebelii realizând că puteau câștiga.

3. Victoria, de la lupte guerilla la război mobil (1957-1958)

După eșecul operațiunii Verano, Fidel a profitat și a ordonat trecerea la faza finală a războiului revoluționar, o contraofensivă care avea să transforme guerilla de apărare în război de atac mobil. (Guevara, 2006)

Două coloane rebele, conduse de Che Guevara și Camilo Cienfuegos, au început marșul spre vest cu obiectivul de a tăia insula în două, izolând provincia Oriente de Havana.

Camilo Cienfuegos, originar proletar din cartierele muncitorești ale Havanei, fără educație universitară dar talentat militar, comanda Coloana 2 „Antonio Maceo”. Soldații îl adorau pentru că îi trata pe toți egal – dormea în același hamac, mânca aceeași mâncare, nu cerea nici un privilegiu în plus.

Che spunea despre el că era „expresia pură a poporului cubanez în luptă, revoluționar cu instinct, nu cu teorie.” (Anderson, 2010)

[Fig. 49. Camilo Cienfuegos și Che Guevara în Havana în 1955.]

Revoluția necesita atât avangarda teoretică educată (Fidel, Che, Raúl), cât și lideri din clasa muncitoare (Camilo) care conectează teoria cu experiența materială a maselor. Fără teorie, revoluția lipsește de direcție strategică și de înțelegere a proceselor sociale, iar fără cineva care să conecteze teoria la practică, revoluția devine elitistă și incapabilă să mobilizeze masele.

Marșul spre vest a durat săptămâni prin terenuri deschise, mlaștini inundate, zone unde populația era mai puțin simpatizantă decât în Sierra, dar armata lui Batista, era demoralizată complet și n-au reușit să-i oprească.

Pe măsură ce coloanele avansau, se alăturau din ce în ce mai mulți recruți – țărani, muncitori, studenți, chiar soldați dezertori care vedeau că Batista era învins. (Thomas, 2013)

Putem observa că masele au devenit revoluționare nu prin agitație abstractă, ci când văd că victoria este posibilă și apropiată. În primele luni după Granma, când totul părea pierdut, foarte puțini cubanezi erau dispuși să riște totul alăturându-se rebelilor. Dar când Radio Rebelde transmitea victorii săptămânale, când Operațiunea Verano eșuase, când rebelii controlau zone întregi și avansau spre vest, mii de oameni au decis că momentul sosise să treacă de partea revoluției.

În decembrie 1958, Che se îndreaptă spre Santa Clara, al treilea cel mai mare oraș și nod feroviar crucial. Santa Clara era apărată de 3500 de soldați cu tancuri și avioane, împotriva celor trei sute de luptători guerilla ai lui Che.

Încă odată în teorie, apărarea era solidă… Dar în practică, moralul trupelor era distrus – soldații nu mai voiau să moară pentru un regim pe moarte.

Soldații lui Batista știau că luptă pentru a apăra privilegiile unei elite corupte și că înfrângerea era inevitabilă, rebelii lui Che știau că luptă pentru eliberarea națională și că victoria era dorința maselor. Această diferență a făcut ca raportul de forțe de 10 la 1 din partea luptătorilor lui Batista să fie irelevant.

Momentul decisiv a fost capturarea trenului blindat trimis de Batista pentru a întări apărarea, trenul transporta peste 350 de soldați și cantități masive de arme și muniție. Rebelii l-au deraiat folosind un buldozer furat pentru a scoate șinele, apoi au atacat vagoanele imobilizate cu cocktailuri Molotov. (Guevara, 2006)

[Fig. 50. Trenul blindat deraiat de forțele rebele.]

Bătălia pentru Santa Clara a durat trei zile intense, Che și ceilalți luptătorii au transformat orașul în câmp de luptă urban, folosind tacticile de guerilla adaptate la mediul urban: baricade improvizate, atacuri coordinate din multiple direcții, sabotarea comunicațiilor armatei. (Anderson, 2010)

Studenții Universității din Santa Clara s-au alăturat luptei, oferind cunoașterea terenului și sprijin logistic, femeile din oraș au îngrijit răniții, au ascuns rebeli, au furnizat informații despre pozițiile armatei, populația civilă participa activ la propria eliberare – confirmând că revoluția este imposibilă fără participarea maselor conștiente.

Când trenul blindat a fost capturat pe 29 decembrie, garnizoana din Santa Clara s-a predat rapid, Che ordonând tratamentul corect al prizonierilor – politica aplicată constant de-a lungul războiului care subminase puterea armatei lui Batista mai eficient decât orice victorie militară.

Imaginea trenului capturat a circulat instant prin Cuba, demonstrând că aparatul militar al dictaturii se prăbușise, acesta a fost momentul în care aparatul represiv al statului burghez și-a pierdut capacitatea de a menține ordinea prin violență.

În dimineața de 1 ianuarie 1959, Batista a fugit.

Batista, familia sa, apropiații săi și 40 de complici au îmbarcat pe avioane spre Republica Dominicană, apoi spre SUA, transportând sute de milioane de dolari furați din trezoreria cubaneză. Generalii și ofițerii de rang înalt au fost lăsați în urmă. Fără ordine, au încercat să negocieze o predare care să le salveze privilegiile și să blocheze intrarea rebelilor în putere. (Thomas, 2013)

Această tentativă a eșuat instant, armata lui Batista se dezintegra nu pentru că fusese învinsă militar complet, ci pentru că își pierduse legitimitatea și unitatea internă. Soldații de rând refuzau să moară pentru generali care îi trădaseră… fără Batista, fără direcție, fără scop de luptat, aparatul represiv al statului burghez s-a prăbușit.

Fidel, aflat în Santiago de Cuba când a auzit vestea, a chemat la grevă generală națională pentru a preveni orice tentativă de restaurare a vechii ordini prin lovitură militară. (Ferrer, 2022)

Răspunsul a fost instant și la nivel național: fabricile s-au oprit, docurile s-au închis, transportul public a încetat, întreaga economie cubaneză s-a blocat în câteva ore.

[Fig. 51. Intrarea în Havana a lui Fidel și a armatei revoluționare, 1959.]

Pe 2 ianuarie, Fidel a început marșul de la Santiago spre Havana, o călătorie de peste 900 de km care a durat 6 zile – marșul durând atât nu din cauza distanței, ci pentru că fiecare oraș și sat prin care trecea cerea ca Fidel să vorbească, să fie văzut, să confirme că victoria era reală.

Marșul era în celași timp militar și politic: coloanele rebele asigurau ordinea și preveneau contra-atacurile brutale împotriva suporterilor lui Batista, convoiul fiind ritual de legitimare… Fidel trebuia să fie văzut de mase, nu doar auzit la radio. (Castro, 2008)

În orașele prin care trecea, sute de mii de cubanezi umpleau străzile, femeile plângeau, bărbați îl ridicau pe umeri pe Fidel, copiii fluturau steaguri roșii și negre ale Mișcării 26 Iulie – mobilizarea spontană masivă demonstra că revoluția exprima voința poporului acumulată de decenii de umilință și exploatare.

La Santa Clara, Che Guevara s-a alăturat coloanei lui Fidel, cei doi comandanți, care supraviețuiseră împreună dezastrului Granma și construiseră victoria prin ani de luptă, au intrat împreună în capitală.

Pe 8 ianuarie 1959, Fidel a intrat în Havana.

În jur de 1 milion de cubanezi – dintr-o populație de 6 milioane – au ieșit în stradă, orașul sărbătorea în extaz, oamenii urcați în copaci, pe acoperișuri, blocând străzile pentru a-l vedea pe Fidel. (Ferrer, 2002)

În seara zilei de 8 ianuarie, Fidel a vorbit din fața sediului Camp Columbia – fostul cartier general al armatei lui Batista, transformat acum în simbol al victoriei populare.

Discursul a durat ore întregi, Fidel vorbind fără note, direct către masele adunate și către națiunea care asculta la radio.

Nu era un discurs retoric pregătit de un politician burghez, ci conversația unui lider revoluționar cu poporul care îl dusese la victorie.

Tonul era simultan triumfător și sobru, Fidel sărbătorea victoria, dar avertiza și asupra provocărilor care urmau.

„Revoluția începe acum. Revoluția nu va fi o sarcină ușoară, revoluția va fi o întreprindere dificilă și plină de pericole, mai ales în această primă fază.” (Castro, 1959)

Fidel a subliniat necesitatea unității între toate forțele care luptaseră împotriva lui Batista: Mișcarea 26 Iulie, Directoratul Revoluționar Studențesc, Partidul Socialist Popular, și chiar elemente progresiste din clasa mijlocie care susținuseră revoluția.

A abordat direct pericolul contrarevoluției și sabotajului, avertizând că vechile elite nu vor accepta pierderea privilegiilor fără luptă, că imperialismul american nu va tolera o Cuba independentă la 145 km de Florida:

“În prezent, sarcina care necesita arme s-a terminat… totuşi, când poporul nostru va fi ameninţat, nu vor fi doar cei treizeci sau patruzeci de mii de oameni înarmaţi care vor lupta, ci cele trei, patru sau cinci sute de mii de cubanezi, bărbaţi şi femei, care pot veni aici pentru armele lor. Vor fi arme pentru toţi cei care doresc să lupte atunci când va veni momentul să ne apărăm libertatea.” (Castro, 1959)

A promis transformare socială radicală fără a folosi încă termenul „socialism”, dar vorbind clar despre redistribuirea pământului, naționalizarea companiilor străine, educație și sănătate universală, locuințe pentru muncitori.

Un moment simbolic a avut loc în timpul discursului: mai mulți porumbei albi ce-au fost eliberați, s-au așezat pe umărul lui Fidel și pe lângă el în timp ce vorbea.

[Fig. 52. Discursul lui Fidel din 8 Ianuarie, 1959, un porumbel aterizează pe podium, unul pe umărul său.]

“De acum încolo, nu mai buchete și ovații. De acum încolo, pentru noi: muncă. Mâine va fi o zi ca oricare alta, la fel vor fi și toate celelalte, și ne vom obișnui cu libertatea. Acum suntem mulțumiți, pentru că am fost fără libertate mult timp, dar într-o săptămână vom începe să ne facem griji pentru alte lucruri: dacă avem destui bani să plătim chiria, electricitatea, să cumpărăm mâncare. Acestea sunt problemele pe care guvernul revoluționar ar trebui cu adevărat să le rezolve, milioanele de probleme ale poporului din Cuba. (Castro, 1959)

Victoria militară era completă. Dictatura căzuse. Poporul era în stradă, sărbătorind, dar revoluția abia începea.

Transformarea unei victorii militare într-o transformare socială durabilă, construcția unui stat nou pe ruinele celui vechi, apărarea independenței în fața celui mai puternic imperiu din istorie… toate acestea trebuiau realizate.

În ianuarie 1959, nimeni nu știa ce formă va lua revoluția cubaneză… Fidel evita termenul socialism, programul oficial era naționalist-reformist, dar condițiile materiale concrete aveau să forțeze radicalizarea: reacția imperialismului american care nu putea tolera independență reală la 145 de km de Florida, rezistența burgheziei compradore care vedea privilegiile amenințate, și dorința maselor pentru transformare radicală care văzuseră în Sierra că altceva era posibil. (Farber, 2006; Ferrer, 2022; Sweig, 2004)

Aici se încheie prima parte din articolul nostru despre Cuba, în continuarea lui, ne propunem să analizăm perioada post-revoluție, de la 1959 până la Cuba din prezent unde vom vorbi despre: măsurile luate post-revoluție, internaționalismul cubanez, cum a reușit Cuba să supraviețuiască în ciuda embargo-ului, greutățile față de care se confrunta, progresele făcute într-o lume unipolară post-URSS până ajungem la Cuba de astăzi.

Pentru a citi în întregime despre toate acțiunile desfășurate de rebeli de-alungul perioadei 1956-1959, de la Granma până la Victorie, vă recomandăm cărțile:

„Che Guevara: A Revolutionary Life” de Jon Lee Anderson.

„Reminiscences of the Cuban Revolutionary War” de Che Guevara.

„Fidel Castro: My Life: A Spoken Autobiography”.

„Cuba: A History” de Hugh Thomas.

Venceremos!

Bibliografie:

Anderson, J. L. (2010). Che Guevara: A revolutionary life (Rev. ed.). Grove Press.

Banca Mondială. (2015). Great teachers: How to raise student learning in Latin America and the Caribbean (Advance ed.). https://www.worldbank.org/content/dam/Worldbank/document/LAC/Great_Teachers-How_to_Raise_Student_Learning-Barbara-Bruns-Advance%20Edition.pdf

Benjamin, J. (1990). The United States and the Origins of the Cuban Revolution – An Empire of Liberty in an Age of National Liberation. Princeton University Press.

Castro, F. (1989). In defense of socialism: Four speeches on the 30th anniversary of the Cuban revolution (M.-A. Waters, Ed.). Pathfinder Press.

Castro, F., & Ramonet, I. (2008). My life: A spoken autobiography. Penguin UK.

Castro, F. (1953). History will absolve me.

Castro, F. (1959, 8 January). Address Speech by Commander-In-Chief Fidel Castro on his arrival in Havana on 8 January 1959 https://www.marxists.org/history/cuba/archive/castro/1959/04/14-apr-1959.htm

Central Intelligence Agency. (1963, January 21). Political murders in Cuba – Batista era compared with Castro regime https://www.cia.gov/readingroom/docs/CIA-RDP79T00429A000300030015-8.pdf

CNN en Español. (2017, 7 iulie). El secreto de la longevidad en Cuba: miles de personas superan los 100 años. https://cnnespanol.cnn.com/2017/07/07/el-secreto-de-la-longevidad-en-cuba-miles-de-personas-superan-los-100-anos/

Cuba Solidarity Campaign. (2016). A history of U.S. intervention in Cuba [PDF]. https://cuba-solidarity.org.uk/resources/usintervention.pdf

Farber, S. (2006). The origins of the Cuban Revolution reconsidered. Envisioning Cuba. The University of North Carolina Press.

Fitz, D. (2015). The 3,000 Who Stayed. Monthly Review.

Guevara, E. (2020). On socialism and internationalism (M. del C. Ariet García, Prefață; A. Ahmad, Introducere). LeftWord Books.

Gleijeses, P. (2002). Conflicting missions: Havana, Washington, and Africa, 1959–1976. The University of North Carolina Press.

Guevara, E. (1960). Notes for the Study of the Ideology of the Cuban Revolution

Guevara, E. (1960). On Revolutionary Medicine

Guevara, E. (2006). Reminiscences of the Cuban Revolutionary War. Ocean Press.

Guevara, E. (2003). The motorcycle diaries: Notes on a Latin American journey.

Ferrer. A. (2022). Cuba An American History.

Jeffries, C. (1967). Illiteracy: A world problem. UNESCO.

Kornbluh, P. (Ed.). (1998). Bay of Pigs declassified: The secret CIA report on the invasion of Cuba. The New Press.

Lenin, V. I. (1907). Ce-i de făcut?: Problemele acute ale mișcării noastre. Publicat în 1907 în România. (Scrisă în 1901-1902)

Lenin, V. I. (1968). Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului. Publicat în 1968 în România. (Scrisă în 1916)

Lenin, V. I. (1918). Statul și revoluția. Publicat în 1918 în Petrograd. (Scrisă în august-septembrie 1917)

MacGaffey, W., & Barnett, C. R. (1962). Cuba: Its people, its society, its culture. HRAF Press.

Mao, Z. (1926, March). Analysis of the classes in Chinese society. Marxists Internet Archive. https://www.marxists.org/reference/archive/mao/selected-works/volume-1/mswv1_1.htm

Macrotrends. (2023). Cuba life expectancy 1950-2025. https://www.macrotrends.net/global-metrics/countries/cub/cuba/life-expectancy

Martí, J. (2002). Selected writings (E. Allen, Ed.). Penguin Classics.

Marx, K. & Engels, F. (1958). Opere (Vol. 3). Editura Politică. (Scrisă în 1845–1846)

O’Connor, J. (1970). The origins of socialism in Cuba. Cornell University Press.

Pérez, L. A., Jr. (1976). Army politics in Cuba, 1898-1958. University of Pittsburgh Press.

Pérez, L. A., Jr. (1986). Cuba under the Platt Amendment, 1902-1934. University of Pittsburgh Press.

Pérez, L. A., Jr. (1998). The war of 1898: The United States and Cuba in history and historiography. University of North Carolina Press.

Patrick, O. (2015, April 2). Inside Cuba’s ‘solares’: The struggle for space. CNN. https://edition.cnn.com/2015/04/02/world/cnnphotos-cuba-solares

Randall, M. (1974). Cuban women now: Interviews with Cuban women. Toronto, Women’s Press, Dumont Press Graphix.

Reuters. (2022, July 22). Cuba Approves Same Sex Marriage https://www.reuters.com/world/americas/cuba-approves-law-change-that-opens-door-gay-marriage-other-family-rights-2022-07-22/

Saney, I. (2004). Cuba: A revolution in motion. Fernwood Publishing.

Stout, N. (2013). One day in December: Celia Sánchez and the Cuban Revolution. Monthly Review Press.

Stubbs, J. (1985). Tobacco on the periphery: A case study in Cuban labour history, 1860-1958. Cambridge University Press.

Sweig, J. E. (2004). Inside the Cuban Revolution: Fidel Castro and the urban underground (New Ed.). Harvard University Press.

Tablada, C. (1990). Che Guevara: Economics and politics in the transition to socialism (2nd ed.). Pathfinder.

Them (2025, July 22) Cuba Will Now Allow Trans People to Change Gender Markers Without Bottom Surgery https://www.them.us/story/cuba-gender-recognition-surgical-requirement

The New York Times. (1960, January 20). Planes again raid Cuban cane crop. https://www.nytimes.com/1960/01/20/archives/planes-again-raid-cuban-cane-crop-drops-fire-bombs-on-fields-havana.html

Thomas, H. (2010). Cuba: A History. Penguin Books.

U.S. Department of State, The Good Neighbor Policy, 1933-1945. https://history.state.gov/milestones/1921-1936/good-neighbor

Valdés, N. P. (1971). Health and revolution in Cuba. Science & Society, 35(3), 311-335.

World Population Review. (2023). Literacy rate by country. https://worldpopulationreview.com/country-rankings/literacy-rate-by-country

Yaffe, H. (2009). Che Guevara: The economics of revolution. Palgrave Macmillan.

Distribuie pe: